Construind un parteneriat al NATO pentru Orientul Mijlociu Extins

Cu zece ani în urmă, NATO lansa două programedeschizătoare de noi orizonturi: Parteneriatul pentru Pace pentruţările Europei Centrale şi de Est şi Dialogul Mediteranean pentruţările din regiunea Mării Mediterane. În prezent, ambele programetrebuie regândite pentru a putea lua în considerare schimbărilepetrecute în cadrul securităţii euro-atlantice, cum ar fiextinderea NATO şi noile ameninţări cărora Alianţa trebuie să lefacă faţă astăzi. În încercarea de reformare a DialoguluiMediteranean şi a celei vizând potenţiala extindere a acestuiapentru a acoperi o arie mai mare a orientului Mijlociu Extins amputea trage multe învăţăminte din experienţa PfP.

Spre deosebire de Parteneriatul pentru Pace,Dialogul Mediteranean nu a constituit un succes. Acesta nu a jucatun rol semnificativ în stabilizarea regiunii sau în sprijinireaevoluţiilor din ţările participante. Există câteva motive pentruacest fapt. Acestea includ lipsa acordării timpului, personaluluişi a fondurilor financiare necesare, profunda suspiciune faţă deNATO şi ignorarea acestuia manifestate de multe ţări din regiune,lipsa acelor mecanisme de dialog şi cooperare pe care se bazeazăsuccesul NATO şi al Parteneriatului pentru Pace, precum şiinabilitatea de a decupla aspectele generale ale securităţiregionale de conflictul israeliano-palestinian.

Dacă în urmă cu un deceniu stabilizarea şitransformarea Europei Centrale şi de Est reprezenta principalapreocupare în domeniul securităţii a Alianţei, astăzi, aceastăpreocupare este aceea de a aborda problemele ce tranzitează sau îşiau originea în ţările “Orientului Mijlociu Extins”. Pentruasigurarea securităţii statelor membre, NATO va trebui să-şireorienteze atenţia de la Europa Centrală la această regiune înurmătoarele luni şi următorii ani, iar Dialogul Mediteranean vatrebui să evolueze în acest sens.

În cazul în care comunitatea internaţionalăva pune la dispoziţie resursele adecvate pentru stabilizareaIrak-ului, atunci rolul NATO în cadrul Forţei Internaţionale deAsistenţă de Securitate ar putea oferi un model aplicabil în Irakşi, în timp, chiar pentru a ajuta la rezolvarea conflictuluiisraeliano-palestinian. Dilema Israelului o constituie faptul că pemăsură ce această ţară devine mai puternică din punct de vederemilitar, populaţia israeliană se simte din ce în ce mai puţin însiguranţă. Este nevoie de un “honest broker”, care să fie acceptatde ambele părţi şi să poată facilita negocierea şi apoi pune înaplicare un pachet sofisticat de măsuri de securitate. Nici SUA şinici Europa nu pot face acest lucru, întrucât nici unul dintreaceşti actori nu este privit ca fiind imparţial. În schimb,indiferent cât de puţin atractivă ar părea această alternativă înprezent, NATO reprezintă probabil singura instituţie care ar puteasă abordeze această problemă în următorii ani.

Desigur, aceste evoluţii ulterioare sunt detip “dacă”. Dar în ultimii cinci ani, ca să nu vorbim de ultimii 15ani, ritmul evoluţiei NATO a depăşit de departe previziunileiniţiale. Ritmul evoluţiilor la nivel mondial se accelerează, iarNATO, în ciuda neajunsurilor sale, este instituţia internaţionalăcare s-a dovedit cea mai flexibilă şi capabilă de a evolua pentru aface faţă cerinţelor noului mediu de securitate. Este de aşteptatsă fie aşa şi în continuare, iar evoluţia NATO rezervă probabil maimulte surprize.

Pe măsură ce Alianţa se îndepărtează de rolulde organizaţie defensivă pasivă, pe care l-a jucat în timpulRăzboiului Rece, devenind organizaţia de securitate pro-activăcerută în prezent de “Pacea Fierbinte”, pentru aliaţi devine din ceîn ce mai mult evident că securitatea lor poate fi asigurată numaiîn mod colectiv. Împărţirea în “aliaţi” şi “parteneri” trebuie sădispară curând. Securitatea aliaţilor poate fi asigurată numai înstrânsă colaborare cu partenerii din Europa Centrală şi de Est şiOrientul Mijlociu şi prin strânsa colaborare dintre aceştia.Aceasta este evoluţia care, mai mult decât oricare alta, orienteazăîn prezent evoluţia NATO şi oferă cel mai mare stimulent pentru aface programele de parteneriat mai substanţiale şi mai bineintegrate în cursul general al activităţii Alianţei.

Construind pe succes

Dacă mecanismele de parteneriat ale NATOurmează să evolueze pentru a face faţă noilor provocări la adresasecurităţii, ar fi logic ca această evoluţie să se bazeze pe acelecaracteristici ale Alianţei care i-au asigurat succesul. Wagsglumea uneori spunând că iniţialele NATO înseamnă “Nici o acţiune,numai discuţii” (în limba engleză “No Action, Talk Only” n.t.).Totuşi, aceasta este exact acea abilitate a Alianţei care a stat labaza succesului său, prin faptul că a oferit membrilor săi un forumpentru dezbaterea problemelor, evitând astfel disputele. Estelucrul pe care Parteneriatul pentru Pace l-a făcut pentru acelenaţiuni care au dorit să se alăture clubului NATO, dar pe care,până în prezent, Dialogul Mediteranean nu a reuşit să-l facă, înciuda numelui pe care îl poartă. Dezvoltarea acestor mecanismepentru diversele situaţii cu care se confruntă acum Europa Centralăşi de Est şi Orientul Mijlociu Extins reprezintă principalaprovocare căreia trebuie să-i răspundă atât Parteneriatul pentruPace, cât şi Dialogul Mediteranean.

Atât mecanismele formale, cât şi celeinformale ale NATO pentru crearea unei culturi comune de apărare şisecuritate nu numai că reprezintă baza pentru tradiţionalul săuraison d’etre – asigurarea apărării colective – ci, atuncicând sunt exportate în Europa Centrală şi de Est, acestea audovedit că pot avea o influenţă semnificativă asupra procesului dedemocratizare în ansamblu. Controlul democratic asupra forţelorarmate şi a celor de securitate, relaţiile civili-militari şireforma apărării sunt acum cunoscute ca elemente extrem deimportante ale transformării democratice şi economice a unei ţări .Aceste aspecte reprezintă încă o mare provocare pentru multe dintreţările din Europa de Est şi Balcani şi constituie o mare preocuparepentru multe ţări din Orientul Mijlociu Extins. Dezvoltarea acestormecanisme şi extinderea lor în alte părţi ale globului vorreprezenta un element esenţial al noului mecanism de parteneriat alNATO.

Securitatea aliaţilor poate fi asiguratănumai prin realizarea unei strânse colaborări cu partenerii dinEuropa Centrală şi de Est, precum şi prin strânsa colaborare dintreaceştia

Pentru a construi un parteneriat desecuritate în regiunea mai largă a Mării Mediterane şi a OrientuluiMijlociu Extins, NATO trebuie să dezvolte o mai mare expertiză înaceastă parte a lumii şi să sporească mecanismele instituţionale deangajament. Aşa cum, la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90ai secolului trecut, NATO a trebuit să dezvolte o mai mareexpertiză instituţională în Uniunea Sovietică şi apoi în statelesuccesoare, Alianţa are în prezent nevoie să facă acelaşi lucrupentru ţările din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu Extins.Parteneriatul pentru Pace oferă un model al cadrului necesar pentruangajament, în primul rând pentru că a reprezentat un mecanism de omare flexibilitate. Un program analog pentru regiunea mediteraneanăşi Orientul Mijlociu Extins trebuie să ţină cont de anumitecaracteristici regionale specifice, dintre care unele sunt la felcu cele ce puteau fi întâlnite în Europa Centrală şi de Est laînceputul anilor 90 ai secolului trecut , iar altele sunt foartediferite.

De exemplu, există o necunoaştere aproapetotală în rândul populaţiei şi chiar la nivelul anumitor guvernedin regiune în ceea ce priveşte adevărata natură a NATO. Drepturmare, pe termen lung, este nevoie de un program de informare şicomunicare în masă. Acest lucru presupune un angajament activ nunumai al guvernelor ci şi al ONG-urilor, aşa cum s-a întâmplat înţările din Europa Centrală şi de Est, cu un deceniu sau mai mult înurmă. Dar, pe când ţările din Europa Centrală şi de Est au văzut înParteneriatul pentru Pace o posibilitate de a obţine informaţii şiangajament din partea NATO, astfel încât NATO să-şi exerciteinfluenţa în Europa Centrală şi de Est, ţările din Africa de Nordşi Orientul Mijlociu Extins doresc în primul rând să obţină uninstrument prin care să-şi facă auzită vocea şi să influenţezeprocesul decizional al Alianţei. Acesta este un lucru bun întrucâtavem nevoie să ascultăm şi să înţelegem înainte de a putea da unrăspuns şi a elabora politici. Influenţa noastră în regiune va fidirect proporţională cu deschiderea noastră pentru a asculta şiînţelege.

În întreaga regiune, societatea civilă estemai puţin dezvoltată decât este în cea mai mare parte a Europei,aşa cum era cazul Europei Centrale cu 15 ani în urmă. Acest faptsubliniază importanţa angajării ONG-urilor şi universităţilor atâtca un mijloc prin care se poate transmite Alianţei un mesaj, cât şipentru a sprijini dezvoltarea democraţiei. În unele cazuri, deexemplu în Algeria, există o nevoie imediată pentru accesul laexperienţa şi expertiza în stabilirea unor noi relaţiicivili-militari şi a controlului democratic asupra forţelorarmate.

În timp ce, încă de la început, multe dintreţările central şi est europene au dorit să adere la NATO, iarParteneriatul pentru Pace le-a a oferit o cale pentru atingereaacestui obiectiv, acest lucru nu mai este în aceeaşi măsurăadevărat în cazul ţărilor Africii de Nord şi al celor din OrientulMijlociu Extins. Dacă opinia publică din aceste ţări va consideracă o nouă iniţiativă vizează de fapt întărirea unei alianţemilitare, ca mijloc al Occidentului de presiune şi control, sau, şimai grav, ca un mijloc prin care se oferă Israelului o perspectivăapropiată de aderare la NATO, atunci este imposibil să se mairealizeze vreun progres.

Forumuri de dialog

Pentru acest motiv, un nou mecanism care săînlocuiască Dialogul Mediteranean ar trebui să nu presupunăsemnarea unor documente formale, în special de felul celor careconţin o listă de principii şi valori de împărtăşit. Tot ce estenecesar într-o primă instanţă este o serie de forumuri pentrurealizarea unui dialog politic regulat pe teme politice şi deapărare/securitate, cuplat cu o reţea de oferte de cooperare ladiverse nivele, pe baza principiului auto-diferenţierii demonstratde PfP. Aceste oferte şi invitaţii trebuiesc privite dreptcomplementare şi nu rivale faţă de cele ale Uniunii Europene şitrebuie să reflecte dorinţele şi nevoile ţărilor înseşi. Acestepropuneri vor fi refuzate în mod politicos dacă vor fi percepute cavenind “de sus în jos”.

În paralel cu un program de informare şiangajare diplomatică, există un interes crescând pentru realizareaunor măsuri de sporire a încrederii. În acest sens, relaţiilebilaterale dintre ţările membre NATO şi partenerii din EuropaCentrală şi de Est, pe de o parte, şi cele dintre aliaţi şi ţăriledin zona mediteraneană şi Orientul Mijlociu Extins, pe de altăparte, pot fi reciproc avantajoase pentru dezvoltarea relaţiilormultilaterale. Dar experienţa în acest domeniu demonstrează căAlianţa trebuie să-şi sporească sensibilitatea faţă de preocupăriledin regiune. Grupările de forţe NATO care operează în zonamediteraneană, deşi alcătuite din alte raţiuni, ar putea în modinvoluntar părea ameninţătoare pentru ţările nord africane.

În plus faţă de măsurilemilitare şi de securitate vizând sporirea încrederii, care vor fila fel de valoroase în regiunea mediteraneană şi Orientul MijlociuExtins pe cât au fost în Europa Centrală şi de Est, există mult maimult interes pentru crearea unui mecanism formal de schimb deinformaţii. Este necesar ca un nou proces de Parteneriat şiCooperare să devină centrul unei reţele unde fiecare poate afla cese întâmplă în regiune. Acest lucru ar putea fi probabil făcut celmai bine cu ajutorul unei sistem electronic. Acesta nu poatesubstitui întâlnirile în cadrul unui dialog regulat dintre oameni,dar desigur că folosirea pe scară extinsă a conferinţelor video arputea spori, cu un cost mic, comunicarea.

Întrucât în cele mai multe ţăridin Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, aspectele “moi” alesecurităţii sunt mai puţin sensibile decât cele militare “tari”,cele din prima categorie vor reprezenta cea mai favorabilă arie încare NATO poate să se angajeze iniţial. Programul Ştiinţific alNATO este un mecanism ideal pentru a “sparge gheaţa”. Folosindprogramul său ştiinţific precum şi alte mijloace ale diplomaţieipublice, NATO poate genera în regiune interesul pentru dezbatereanoilor aspecte de securitate care reprezintă o ameninţare comună.Sub auspiciile programelor ştiinţifice şi de informare, oficialiiNATO vor putea să viziteze mai multe regiuni şi să-şiîmbunătăţească propria expertiză. Aşa cum s-a întâmplat în ultimuldeceniu al secolului trecut în Europa Centrală şi de Est, ne putemaştepta ca iniţiativele NATO privind aceste programe să stimulezeangajamentul bilateral al instituţiilor academice din ţărilealiate. Un asemenea angajament va conduce rapid la dezvoltarea multnecesară a think tank-urilor din regiune cu care pot fidesfăşurate programe de colaborare. În actualele condiţii,organizaţiile neguvernamentale şi universităţile din ţările aliatesunt conştiente de nevoia de a-şi reorienta atenţia asupra acesteiregiuni, neglijată de mulţi. O iniţiativă relativ modestă a NATOaici poate stimula un aflux benefic al Occidentului, aşa cum afăcut-o în Europa Centrală şi de Est.

O caracteristică importantă aunei astfel de concentrări a atenţiei, care este deseorisubestimată, o reprezintă activitatea pe care o poate realizaAdunarea Parlamentară a NATO (NPA) cu aceşti participanţiregionali. Deşi NPA este un forum separat de NATO, programele salesunt utile pentru a sprijini scopurile Alianţei şi pentru acomplementa activitatea militară şi diplomatică. Deseori NPA poateavea acces acolo unde birocraţia NATO consideră că este dificil deajuns, iar parlamentele pot deseori să vorbească mai uşor între eledecât guvernele. Un exemplu bun în acest sens poate fi observat înCaucaz, în ciuda tensiunilor din regiune. Un dialog similar arputea îmbunătăţi relaţiile dintre unele ţări nord africane.

Să facem ceea ce este necesar

Cea mai importantă consideraţiepentru a transforma într-un succes cooperarea şi parteneriatul înaceastă zonă este aceea de a putea împărţi zona, în mod formal şiinformal, astfel încât să putem lucra pe diviziuni sub-regionale.În primul rând, aspectul problemei israeliano-palestiniene trebuieseparat de aspectele referitoare la relaţiile NATO cu ţările dinAfrica de Nord. Totodată, există tensiuni serioase între multestate ale regiunii şi vecinii acestora. Pentru aceste motive,colaborarea cu NATO va dezvolta, probabil la început, linii decolaborare bilaterală şi de abia apoi un forum sub-regionalcolectiv.

O altă consideraţie este aceeacă noile probleme de securitate, inclusiv cele privind aspectulcheie al terorismului, preocupă în prezent state care nu suntmembre ale PfP sau ale Dialogului Mediteranean, cum ar fiPakistanul sau Indonezia. Noile mecanisme trebuie să fie capabilesă deschidă cel puţin calea dialogului cu alte ţări cu problemesimilare. În definitiv, rolul NATO în Afganistan necesită contactepolitice cu state care s-au distanţat de evoluţiile din aceastăţară. Un mecanism uşor de construit imediat ar putea fi, deexemplu, deschiderea unui Atelier Ştiinţific NATO pentruparticipanţii din aceste ţări. În prezent, numai ţările incluse înPfP şi Dialogul Mediteranean pot fi invitate la astfel deactivităţi.

Este deosebit de important caîntr-un anumit domeniu să tragem corect învăţămintele rezultate dindesfăşurarea Parteneriatului pentru Pace. Calitatea de membru alPfP a fost iniţial acordată în mod necondiţionat tuturor ţărilorEuropei Centrale şi de Est şi celor din fosta Uniune Sovietică.Ulterior, în cazul unor ţări precum Serbia şi Muntenegru, careaspiră să fie incluse în Parteneriatul pentru Pace, consideratdrept o cale pentru revenirea lor la comunitatea occidentală, afost impusă condiţia democratizării şi bunei guvernări a acestora.În timp ce valoarea acestei condiţii poate fi discutată, un lucrueste cert. Este esenţial ca un nou program de parteneriat şicooperare cu Africa de Nord şi Orientul Mijlociu Extins să nuincludă nici o astfel de condiţie. Ţările regiunii vor alege căidiferite spre democraţie şi modernizare, pe care le vor realiza cu“viteze” diferite. Aceste ţări vor respinge tot ceea ce vorconsidera că le lezează demnitatea sau că este de natură culturalăde tip imperialist. Astăzi, decalajul cultural dintre Europa şiAmerica de Nord, pe de o parte, şi Africa de Nord şi OrientulMijlociu Extins, pe de alta, este mai mare decât cel care existaîntre Vest şi Est la sfârşitul războiului rece. Eforturile pentrueliminarea acestui decalaj vor fi mult mai eficiente în cazul încare colaborarea va fi oferită cu fineţe şi sensibilitate.

Deşi terorismul reprezintă oameninţare la fel de mare atât pentru ţările Orientului Mijlociu,cât şi pentru Europa şi America de Nord, iar colaborarea în acestdomeniu este de primă importanţă, reprezentanţii acestor ţări s-ausăturat să participe la întâlniri în care toate conversaţiile începprin a face o legătură între lumea arabă şi ameninţareaterorismului. Vom avansa mai mult în aceste discuţii dacă ne vommodera abordările.

Trăsătura Parteneriatului pentru Pace cu celmai mare impact a fost neîndoielnic reprezentată de înfiinţareaunor misiuni oficiale de reprezentare la Comandamentele NATO.Oferirea de spaţii pentru reprezentanţii ţărilor PfP şi încurajareaacestor ţări pentru trimiterea unor contingente serioase care sălucreze în comandamentele NATO au creat un momentum pentruschimbare, cu impact profund şiimediat asupra acelor ţări care aubeneficiat de această oportunitate. Această măsură va fi cea care,înaintea tuturor altor măsuri, va contribui la realizarea unuidialog real şi a unei cooperări reale cu ţările mediteraneene şicele din Orientul Mijlociu Extins.

Odată realizată o asemeneareprezentare, pentru aceste regiuni poate fi dezvoltată omultitudine de activităţi variate în cadrul Parteneriatului pentruPace. Creşterea unei echipe de reprezentanţi naţionali, careînţeleg NATO şi care să înceapă să transmită această înţelegerecătre capitalele de unde provin, face posibil un angajament ce nupoate fi realizat pe nici o altă cale. Toate aceste programedeschise ţărilor PfP devin imediat accesibile. Angajamentelediplomatice devin mai eficiente. Dar cel mai important este faptulcă prezenţa unei reprezentări decent proporţionate deschide canalede comunicare informale. Mare parte din activitatea reală a NATO îneliminarea conflictelor şi fricţiunilor se realizează princontactul direct dintre diplomaţii şi militarii cu grade de nivelmediu atunci când aceştia se întâlnesc în barul, restaurantul saupe coridoarele sediului central al NATO. Într-adevăr, plasareadelegaţiilor şi reprezentanţelor naţionale sub acelaşi acoperişface NATO unic. Această atmosferă permite desfăşurarea uneiadevărate activităţi diplomatice. Trebuie să extindem acestprivilegiu şi asupra colegilor noştri din Orientul Mijlociu şi zonamediteraneană.

Întrucât Parteneriatul pentruPace este fundamental redefinit, realizarea unui grad mai mare decolaborare între acesta şi noile mecanisme pentru dialog şicooperare cu Africa de Nord şi Orientul Mijlociu este aproapeinevitabilă. Probabil, de aceea, cea mai bună soluţie ar putea fiun program care să asigure “umbrela” tuturor aspectelor departeneriat atât pentru Parteneriatul pentru Pace, cât şi pentruDialogul Mediteranean, sub care ar putea fi realizată o mai maredistincţie între regiuni şi părţile aceluiaşi întreg: un“Parteneriat pentru Cooperare”, care să cuprindă Europa Centrală şide Est, regiunea largă a Mării Mediterane şi Orientul MijlociuExtins.

Chris Donnelly este cercetător principal laAcademia de Apărare a Marii Britanii din Shrivenham, Anglia, şi afost consilierul special pentru Europa Centrală şi de Est pe timpulmandatului a patru Secretari Generali ai NATO, între 1989 şi2003.

* Turcia recunoaşte Republica Macedonia conform numelui constituţional al acesteia.