Regândirea transformării forţelor NATO

Forţa aeriană: Elicopterele de atac s-au dovedit uşor de adaptat pentru executarea unei game largi de misiuni contra-teroriste şi împotriva insurgenţilor

După primul război din Golf,Statele Unite au căutat în mod constant să transforme forţelemilitare ale NATO în forţe convenţionale dotate cu înaltetehnologii şi cât mai multe elemente interoperabile. În acelaşitimp, NATO a urmărit să dezvolte capabilităţi suplimentare pentrudesfăşurarea misiunilor în afara ariei tradiţionale şi proiecţiaforţei, dintre care multe după modelul capabilităţilor americane.Forţa de Răspuns a NATO reprezintă simbolul unei astfel deintenţii. În general, ambele eforturi au oglindit sentimentul căNATO trebuie să găsească un nou motiv de existenţă post-război recebazat pe noi misiuni şi noi capabilităţi.

NATO a realizat unele progrese în acest sens, dar o mare parte aacestora sunt mai mult de natură cosmetică. Construireainstituţiilor nu este acelaşi lucru cu transformarea forţelor.Miniştrii pot conveni asupra priorităţilor în modernizarea forţelorşi creării capabilităţilor pentru proiectarea forţei, dar cele maimulte planuri şi bugete de apărare prezintă un progres lent, ocontinuă lipsă a interoperabilităţii şi o incapacitate de a deplasaşi susţine mai mult decât o mică parte a forţelor naţionale la odistanţă mare de graniţele naţionale. Statele europene membre NATOcheltuiesc mai mult de 220 de miliarde de dolari americani pentruforţele lor militare şi au efective de aproximativ 2,2 milioane demilitari în serviciul activ şi 2,6 milioane de rezervişti. Totuşi,practic toţi analiştii în domeniul apărării sunt de acord căeforturile de înzestrare sunt prea puţin coordonate şiinteroperabile şi că nu reuşesc să asigure nivelul atins detehnologiile şi capabilitatea SUA de ducere a războaielor. Îngeneral, numai un mic procent din efectivele totale ale NATO poatefi dislocat în afara teritoriului Alianţei, şi o mare parte aforţelor aliaţilor poate fi folosită cu adevărat numai în cazul încare Europa începe un război cu ea însăşi.

În acelaşi timp, o competiţie de facto a apărut întreUniunea Europeană şi NATO privind organizaţia care să planifice şicontroleze capabilităţile de apărare ale Europei, şi în specialcapabilităţile sale de reacţie rapidă şi proiecţie a forţei. Pehârtie au fost puse diferite aranjamente privind aceste divergenţe,dar tensiunile create în NATO de războiul din Irak au înrăutăţitsituaţia. Tensiunile franco-americane sunt profunde, în pofidarecentei vizite de reconciliere a preşedintelui George W. Bush înEuropa, iar unele figuri importante, cum ar fi cancelarul germanGerhard Schröder, sunt de părere că Alianţa „nu mai esteprincipalul loc unde partenerii trans-atlantici discută şi îşicoordonează strategiile”. Realitatea pare să fie aceea că NATO esteîn prezent o alianţă în care statele membre vor forma din ce în cemai multe ori coaliţii ad hoc, ca reacţie la crizele şievenimentele neprevăzute, în loc să acţioneze împreună.

Totuşi, înainte de a începe să purtăm doliu pentru NATO sau săvedem un eşec în transformarea forţelor sale, ar trebui să avem învedere câţiva factori. În primul rând, nu este un lucru rău – sau oabandonare a nevoilor de securitate ale Europei – dacă integrareaşi stabilitatea europeană se plasează în centrul preocupărilorEuropei. Secole întregi de conflicte anterioare reprezintă o lecţieîn ceea ce priveşte cât de important este ca Europa să ducă la bunsfârşit procesul său de transformare. Două războaie mondiale audemonstrat că acesta este atât în interesul vital al Statelor Uniteşi al Canadei, cât şi al Europei. NATO nu are nevoie de o altămisiune unificatoare în afara Europei pentru a înlocui războiulrece, dar trebuie să-şi reamintească faptul că scopul alianţeitrans-atlantice este asigurarea securităţii trans-atlantice, şi căaceasta reprezintă un domeniu unde occidentul a înregistrat pânăacum un succes deosebit.

În al doilea rând, nu este nimic atât de nou în faptul că StateleUnite se concentrează asupra misiunilor de securitate în afaraEuropei, sau în faptul că alcătuirea forţelor şi a coaliţiilorbenevole multinaţionale a la carte stau la baza cooperăriitrans-atlantice în locul recurgerii la aranjamente formale cu NATO.NATO şi-a demonstrat relevanţa în Afganistan şi Balcani, darpractic toate operaţiile din afara ariei tradiţionale, care auimplicat atât forţe americane, cât şi europene în ultima jumătatede secol, s-au desfăşurat cu grupări de forţe ad hoc dinStatele Unite şi câteva state europene. În plus, un studiu elaboratdupă războiul din Golf de către Centrul de Analiză Navală arăta căStatele Unite făcuseră deja apel la proiecţia forţei în afara arieiNATO de mai mult de 240 de ori în perioada dintre înfiinţarea NATOşi sfârşitul războiului din Golf şi că, în mai mult de treisferturi din evenimentele cuprinse de această listă, acţiunileamericane nu implicaseră nici un rol din partea Europei.

Un NATO în care Europa se concentrează asupra Europei iar StateleUnite se concentrează asupra restului lumii, cu sprijinuldiferitelor state europene, în cazul producerii unor evenimenteneprevăzute ar putea fi de fapt singura cale prin care occidentulpoate acţiona în cele mai multe situaţii neprevăzute apărute înafara ariei tradiţionale a Alianţei. NATO nu creează interese şipercepţii comune. În multe cazuri, obţinerea consensului la nivelulAlianţei este o reţetă pentru „paralizie” şi nici un fel detransformare a forţelor Alianţei nu va depăşi vreodată niveluldeclarativ, deoarece multe dintre, dacă nu chiar toate, stateleeuropene nu au motive evidente pentru a se implica şi a plăticosturile transformării.

Faptul că NATO este cel mai des folosit drept forum comun desecuritate, care asigură dialogul şi cooperarea corespunzătoareacolo unde cooperarea este considerată atât necesară, cât şiposibil de realizat, reprezintă în continuare un succes din toatepunctele de vedere raţionale. „Specializarea” Europei şi a StatelorUnite reflectă de asemenea realitatea că două dintre cele maiimportante priorităţi ale Statelor Unite vizează spaţiul din afaraEuropei: securitatea Coreei şi stabilitatea în strâmtoareaTaiwanului. În ambele cazuri, care aparţin domeniului militar,Europa poate juca cel mult un rol la nivel declarativ. Iar în Golfşi Asia Centrală, Marea Britanie este în prezent singura putereeuropeană care deţine o perspectivă a lumii actuale concretizată îndislocarea şi susţinerea unor contingente semnificative în afaraariei tradiţionale a NATO.

În al treilea rând, sarcinile prioritare în cadrul transformăriiforţelor se schimbă oricum. Chiar şi „cei bogaţi” au probleme debuget şi costul asigurării controlului reprezintă o problemăserioasă atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Europa, în pofidasuperiorităţii americane în privinţa cheltuielilor totale pentruapărare. Statele Unite au realizat că nu-şi pot permite multedintre programele pe care au crezut mai demult că le pot include înpropria „revoluţie în domeniul militar”. Aviaţia Militară a SUAprezintă o combinaţie de programe de înzestrare cu aeronave deluptă pe care nu şi-o poate permite. Corpul Infanteriei Marineamericane este „ipotecat” datorită programului Osprey de dezvoltarea unor aeronave mai uşor de dislocat şi se confruntă cu limităriserioase în privinţa costurilor în multe alte domenii alemodernizării forţelor. Trupele terestre ale SUA au pus, de celpuţin un deceniu, într-o poziţie de aşteptare înzestrarea cu o nouăfamilie de vehicule echipate cu sisteme de luptă. Iar MarinaMilitară americană prezintă ceea ce practic toţi experţii de lainteriorul şi din afara Marinei Militare consideră că este undecalaj major între cerinţele pentru construirea navelor şiposibilitatea reală de răspunde acestora.

Statele Unite se confruntă cu aceeaşi realitate ca şi ceilalţimembri NATO: bugetele nu pot fi alcătuite astfel încât să răspundăpriorităţilor transformării forţelor, ci transformarea forţelortrebuie făcută astfel încât să corespundă bugetelor. În lipsa uneiameninţări convenţionale pereche, principalele criterii pentrutransformarea forţelor sunt acum cele care ţin de măsura în care nepermitem să o realizăm.

În al patrulea rând, este foarte clar că cerinţele misiunilor seschimbă de asemenea. Există încă ameninţări convenţionalesemnificative în Asia şi Orientul Mijlociu, dar Statele Unite auadmis în termenii de referinţă pentru noua sa QuadrennialDefense Review că astfel de „ameninţări tradiţionale”reprezintă doar o parte a problemei. SUA trece de la axarea peforţele convenţionale înzestrate cu înalte tehnologii la o „matricecu patru căi”, în care ameninţările atipice, dezorganizante şi denatură catastrofică au aceeaşi prioritate. Învăţămintele desprinsedin atacurile de la 11 septembrie, Afganistan şi Irak – şiperspectiva proliferării generate de Iran şi grupările teroriste –au forţat Statele Unite să acorde aceeaşi prioritate acţiunilor deluptă asimetrice, acţiunilor împotriva insurgenţilor,contra-terorismului şi apărării propriului teritoriu. De asemenea,acestea au forţat Statele Unite să regândească nevoia pentrucooperarea inter-agenţii, crearea componentelor civile care potîndeplini sarcini adiţionale în domeniul securităţii naţionale şirepartizarea instituţiei militare a unui rol în operaţiile deconstruirea a naţiunilor, menţinere a păcii şi asigurare astabilităţii.

Confruntarea cu ameninţări atipice, dezorganizante şi de naturăcatastrofică reprezintă categorii de misiuni în care tehnologiilepot juca un rol fundamental, dar în care noi platforme de armamentefoarte costisitoare, programe bazate în spaţiu extrem de scumpe şimuniţii cu performanţe foarte ridicate au de departe o prioritatemai scăzută. De exemplu, războiul din Irak a subliniat căimportanţa calităţii Informaţiilor, Supravegherii şi Recunoaşterii(IS+amp;R) este mai mare decât cea a deţinerii celor mai moderneaeronave şi a demonstrat că acţiunile de luptă de înaltă preciziepot fi desfăşurate în mare măsură cu dispozitive laser şi bombeghidate prin GPS, care au un preţ rezonabil.

O mare parte a criticilor la adresatransformării forţelor NATO se bazează probabil pe ipotezestrategice false şi priorităţi eronate

De asemenea, acest război a demonstrat atâtcă principalele platforme de armament existente îşi păstreazăimportanţa, cât şi că acestea pot fi adaptate pentru noi misiuni.Sisteme precum tancul greu M -1A1 şi vehiculul blindat de luptăBradley nu numai că au contribuit la nimicirea forţelorconvenţionale irakiene, ci ulterior au jucat un rol de o importanţadeosebită în acţiunile de luptă urbane şi confruntarea cuinsurgenţii. Elicopterele de atac şi aeronavele fără pilot s-audovedit uşor de adaptat la o gamă largă de misiuni contra-teroristeşi împotriva insurgenţilor. Aeronavele de luptă existente potcombate ameninţarea aeriană generată de ţările în curs dedezvoltare, iar armele relativ simple de lovire cu precizie lepermit să acţioneze de pe baze terestre ale apărării antiaeriene şisă lovească ţintele pe care le constituie teroriştii şi insurgenţiidin mediul urban. Sisteme mai vechi, cum ar fi avionul A-10Warthog, s-au dovedit atât de utile, încât s-ar putea să fie supuseunei program de modernizare major.

Mai important chiar, conflictele din Afganistan şi Irak audemonstrat importanţa abilităţilor personalului, ariei deexpertiză, unităţilor civili-militari şi a unei multitudini decapabilităţi „uman-centrice”, care depind nu de obiecte, ci debărbaţii şi femeile în uniformă. Contra-terorismul, combatereainsurgenţilor, menţinerea păcii şi construirea naţiunilor necesităfolosirea intensă a deprinderilor personalului şi constituiedomenii în care forţele europene actuale pot juca un rol crucial înevenimentele neprevăzute în care statele consideră că împărtăşescnevoia de a face acest lucru. Forţele speciale, poliţia militară,lingviştii, echipele de acţiune civili-militari, experţii îninformaţiile furnizate de surse umane, geniştii, unităţile deservicii de sprijin şi elicopterele de transport sunt doar câtevaexemple ale abilităţilor „transformaţionale” de care este nevoiemai curând decât de sistemele de înaltă tehnologie.

Apărarea şi răspunsul împotriva atacurilor teroriste asuprateritoriului naţional implică de asemenea realizarea de noicombinaţii de forţe militare regulate, para-militare, de întărire aordinii şi de răspuns în cazul urgenţelor. Aici, capabilităţilecivile pot fi cel puţin la fel de importante precum cele militare,iar prioritatea unor resurse sporite solicită o „transformare”într-un sens mult mai larg al cuvântului. Experţii încontra-terorism, experţii în tehnologia de securizare ainformaţiilor, protecţia elementelor de infrastructură deimportanţă critică, bazele medicale specializate şi cei caretrebuie să dea un răspuns în cazul urgenţelor, cum ar fi de exemplupompierii, sunt elemente la fel de importante pentru securitateanaţională ca forţele militare regulate. Acestea sunt domenii undeEuropa are aceeaşi capacitate ca Statele Unite, sau una chiar mairidicată, şi unde ar putea foarte bine să existe un set depriorităţi şi nevoi trans-atlantice cu mult mai multe elementecomune decât în cazul operaţiilor în afara ariei tradiţionale şi alproiecţiei forţei. Dacă terorismul conduce la apariţia uneicombinaţii de ameninţări atipice şi de natură catastrofică, dupăcum se tem mulţi experţi, necesitatea cooperării trans-atlanticedevine şi mai evidentă. Aceasta ar putea însemna transformarea şisporirea multora dintre eforturile NATO, care prind contur îndomenii precum contra-terorismul şi în acordarea unui rol mult mailarg cooperării în unele aspecte ale apărării teritoriilornaţionale.

Pe scurt, o mare parte a criticilor la adresa eforturilor NATO detransformare a forţelor sale se bazează probabil pe ipotezestrategice false şi priorităţi eronate. Divergenţeletrans-atlantice vor continua să existe. Europa şi Statele Unite nuvor cădea de acord asupra unui set comun de misiuni pe care NATO arurma să le desfăşoare în afara ariei sale tradiţionale în multe,dacă nu chiar în cele mai multe, cazuri. Forţele europene nu vor fitransformate pentru a atinge nivelul Statelor Unite sau nivelulconvenit oficial de miniştrii europeni ai apărării, în ceea cepriveşte tehnologiile convenţionale sau proiecţia forţei.

Totuşi, astfel de divergenţe nu reprezintă un lucru nou, iarimpactul unificator şi generator de coeziune al războiului receţine în mare măsură de istorie şi o falsă nostalgie. NATO a trecutprin mai multe „crize trans-atlantice” datorită unor probleme cumar fi: reducerea ajutorului militar american conform Punctului 4,refuzul american de a sprijini operaţii de tip colonial în afaraariei sale tradiţionale, eforturile Alianţei de a se adapta laopţiunile nucleare din teatru şi apoi la restaurarea opţiunilorconvenţionale, retragerea parţială din NATO a lui De Gaulle, rolulSUA în Vietnam, dezvoltarea Pershing II şi a Rachetelor deCroazieră Lansate de la Sol, precum şi aspectele legate deReducerea Reciprocă şi Echilibrată a Forţelor şi Tratatul ForţelorArmate Convenţionale din Europa. NATO nu a ajuns niciodată săelaboreze, într-o manieră coerentă, vreun plan major privindforţele, nici măcar unul atât de vital de-a lungul existenţei salepe cât era cel pentru dislocarea sistematică a apărărilorantiaeriene bazate la sol pentru Regiunea Centrală.

Dacă cineva judecă Alianţa după standardele lumii reale, se poatespune că, deşi departe de a fi un succes perfect, aceasta esteorice în afară de un eşec. În plus, ea are la îndemână mai multeoportunităţi pentru realizarea transformării forţelor de carestatele membre au nevoie cu adevărat decât se pare că suntconştienţi experţii care se concentrează exclusiv asupraameninţărilor tradiţionale. NATO trebuie să regândească fundamentalmulte dintre priorităţile actuale ale transformării forţelor, darrămâne un succes considerabil. În ceea ce priveşte viitorul, lucrulde care NATO are într-adevăr nevoie este ceva mai puţină vanitatedin partea Statelor Unite, ceva mai puţină rivalitate internă dinpartea Europei şi mult mai mult realism strategic privind ceea ceNATO poate şi trebuie să facă.

Anthony H. Cordesman deţine Arleigh A.Burke Chair în strategie la Centrul pentru Studii Strategice şiInternaţionale din Washington şi este fost membru alSecretariatului Internaţional al NATO, precum şi autorul recenteilucrări „Războiul din Irak: strategiile, tacticile şi învăţămintelemilitare desprinse” (Praeger Publishers, Westport, CT,2003).