Recenzie de carte

Poetul britanic Alexander Pope scria odată că“iubiţii visează atunci când fac curte, dar se trezesc dupăcăsătorie”. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre perioada care aurmat creşterii numărului statelor membre NATO la 19, cel puţindupă cum susţine Zoltan Barany. Cartea sa Viitoarea extindere aNATO: Patru studii de caz (publicată la Cambridge University Press,în 2003) conţine o lungă listă a deficienţelor noilor membri aiNATO - atât în cazul celor care au aderat în 1999, cât şi în cazulcelor care vor adera în perspectivă – şi o pledoarie pentru a nurepeta ceea ce autorul consideră a fi fost greşelile comise cuocazia rundei de extindere din 1999. Aderarea din 29 martie a.c. aBulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, României, Slovaciei şiSloveniei la Tratatul de la Washington, demonstrează că pledoariasa nu fost ascultată.

Prima rundă de extindere de după sfârşitulrăzboiului rece a fost defectuoasă, argumentează profesorulUniversităţii din Texas, întrucât, deşi Republica Cehă, Ungaria şiPolonia nu reuşiseră să îndeplinească cerinţele pentru aderare,Alianţa le-a acceptat oricum. Barany este chiar mai critic în cazulcelor patru ţări care au făcut obiectul studiului său: Bulgaria,România, Slovacia şi Slovenia. Totodată, el îşi exprimă regretulpentru indulgenţa de care s-au bucurat acestea din partea NATO.Drept remediu, Barany propune, printre altele, amendarea Tratatuluide la Washington pentru a include o procedură de excludere amembrilor care nu reuşesc să-i îndeplinească obligaţiile. Înaceastă privinţă, precum şi în alte privinţe legate de specificulpoliticii NATO, autorul dovedeşte o anumită lipsă de familiarizarecu modul de lucru oficial, dar mai ales cu cel neoficial alAlianţei.

În schimb, metodologia aplicată şi cercetărileefectuate de Barany au baze solide. El îşi face cunoscut încă de laînceput modul de abordare, oferind mai întâi o excelentă analiză acelor mai uzuale argumente în favoarea şi împotriva extinderii,pentru ca apoi să definească structura studiilor de caz. În acestfel, el urmăreşte să analizeze condiţiile generale (politicainternă, performanţele economice şi situaţia de securitate),campania desfăşurată în scopul obţinerii statutului de membru alAlianţei, precum şi stadiul atins de relaţiile civili-militari şireforma militară, în cazul fiecăruia dintre cele patru sateexaminate. Astfel, Barany combină în mod elegant şi competent treidomenii de cercetare, de obicei abordate în mod individual:transformarea sistemică, analiza sistemului decizional intern şireforma apărării. Datele furnizate în acest mod umplu un golrezultat în urma faptului că, spre deosebire de Uniunea Europeană,NATO a decis să nu publice rapoarte anuale privind progreselerealizate de statele care în perspectivă pot deveni membre aleAlianţei.

Cercetarea meticuloasă realizată de Baranyutilizează numeroase interviuri şi documente şi aduce la luminădetalii puţin cunoscute. În mod ironic totuşi, cu cât autorul aratămai clar eşecurile unui candidat de a-şi fi îndeplinit completobligaţiile din perioada de pre-aderare, cu atât impactul pozitival extinderii devine mai evident. În acest fel, cititorul află cădorinţa de a adera la NATO a jucat un rol critic în împiedicareareîntoarcerii la putere a lui Vladimir Meciar în Slovacia în 2002,a atras atenţia Sloveniei privind necesitatea unui angajamentsporit în Balcani şi a contribuit la îmbunătăţirea legislaţieiRomâniei privind minorităţile. Mai mult decât atât, minimalizareanivelului capacităţilor militare ale noilor membri este contrazisăde unele evoluţii recente, cum ar fi dimensiunea prezenţei Polonieiîn Irak, rolul conducător asumat de Republica Cehă în cadrulbatalionului NATO pentru protecţie chimică, biologică, radiologicăşi nucleară, precum şi contribuţia substanţială a noilor aliaţi laoperaţiunile de menţinere a păcii conduse de NATO. Într-adevăr,chiar Barany admite că cei mai mulţi dintre vechii aliaţi nu suntcapabili să atingă nivele de referinţă cum ar fi cel al celor 3%din PIB pentru cheltuielile de apărare. Prin măsurarea progresului„ca la carte”, el riscă să nu observe natura revoluţionară aprocesului actual de transformare a Europei Centrale şi de Est şisă piardă vederea de ansamblu.

Lucrarea Vecinii Imprevizibili, UE, NATO şiPreţul Aderării, editată de Anatol Lieven şi Dimitri (la CarnegieEndowment, în 2003), are o abordare diferită. Astfel, Trenin, colegcu Liven la Carnegie Endowment for International Peace, explică încomentariile sale introductive că nu mai există nici o altăalternativă instituţională la o Europă dominată de UE şi NATO.Într-o perioadă post-război rece care nu a produs nici un PlanMarshall sau vreo conferinţă generală şi în care „oameni înţeleptcurajoşi nu se pot vedea nicăieri”, extinderea Occidentului adevenit „echivalentul aranjamentelor ulterioare confruntării”. Prinacest filtru conceptual autorii articolelor lucrării urmăresc săreflecte perspectivele şi interesele tuturor actorilor, începând cuUniunea Europeană şi NATO şi terminând cu noii membri şi acelestate care se găsesc în afara acestor organizaţii. În locul simpleire-etichetări a statelor conform conceptelor de „Est” şi „Vest”existente, Trenin sugerează generarea unei noi identităţi comune aacestora, aceea de „Nord”. Întrebarea centrală a acestei lucrăridevine în acest caz cum poate fi cel mai bine creat acest „Nord” şicum se poate nivela terenul său accidentat în prezent. Definind„Europa” numai după criteriului îndeplinirii stricte a cerinţelorde aderare pare neadecvată. Actorii trebuie mai curând să dezvolteo viziune cuprinzătoare şi flexibilă asupra unei „Europe întregi şilibere”, dacă democraţiile occidentale mai vechi doresc să abordezeaspectele dificile ale lumii post-11 septembrie şi dacă nu sedoreşte ca acele state rămase în prezent în afara NATO şi UE să fieabandonate în confruntarea lor actuală cu uriaşe provocărieconomice şi politice.

Aşa cum se întâmplă cel mai des în cazullucrărilor compuse din diferite eseuri ale mai multor autori,calitatea contribuţiilor nu este aceeaşi. Mai rău chiar, câtevadintre acestea tratează aspectele abordate dintr-o perspectivăevident anterioară datei la care a apărut cartea. Oricum, aceastaoferă îndeajuns material interesant şi stimulativ pentru cei carestudiază extinderea NATO.

Utilizând exemplele celor două runde aleextinderii NATO în perioada post război rece, Karl-Heinz Kamp de laFundaţia Konrad Adenauer oferă câteva opinii privitoare la modul delucru al NATO. El descrie o organizaţie preponderent conservatoare,prea puţin dispusă să deranjeze Rusia prin abordarea dorinţei deaderare a ţărilor baltice. El argumentează că a fost necesară ocombinaţie de factori naţionali şi organizaţionali interni pentruasigurarea realizării celei de a doua runde a extinderii. Pe de oparte, considerente de primă importanţă pentru NATO au favorizatacest aspect, iar pe de alta, NATO, ca un întreg, a trebuit săanalizeze dacă statele candidate au îndeplinit criteriile deaderare stabilite de comun acord. Kamp acordă atenţie şi aspectelorlegate de opoziţia Rusiei faţă de extinderea Alianţei şi abordează,deşi cu scepticism, aspectul unei posibile aderări a Rusiei laNATO. De asemenea el respinge îngrijorarea privind pierdereaeficacităţii unui NATO cu peste 26 de membri şi subliniază nevoiaUniunii Europene şi NATO de a-şi coordona politicile deextindere.

Trei dintre autori descriu situaţia dinstatele aflate în procesul aderării. Zaneta Ozolina, profesor letonde relaţii internaţionale descrie experienţa republicilor baltice,care erau unite după obţinerea independenţei de moştenirea lorsovietică comună, chiar şi atunci când încercau să obţină cea maibună poziţie în startul pentru Europa. Fiind tentate la începutsă-şi valorifice poziţia care le situează din punct de vedereeconomic la intersecţia dintre Est şi Vest, ţările baltice s-aureorientat mai clar către Occident după colaps-ul financiar dinRusia din 1998. Din punct de vedere politic alegerea a fost şi maiclară fiind dictată de mărimea acestora, întrucât singurul mod încare statele mici pot influenţa „procesele internaţionale esteacela de a se alătura unor grupuri mai mari sau alianţe de ţări,care urmăresc realizarea unor scopuri relativ similare”.Îndeplinirea acestei necesităţi a fost însă îngreunată de dorinţastatelor mici de a-şi menţine unicitatea culturală şi recentre-descoperita suveranitate, în contextul a ceea ce conservatoriişi naţionaliştii considerau că este „diluarea, coruperea sau chiardistrugerea culturilor baltice distinctive, ca urmare a măcinăriilor prin intrarea într-o Uniune Europeană cu mult mai extinsă şibogată.” Aceste temeri nu au fost de loc înlăturate de insistenţaOccidentului ca ţările baltice să îmbunătăţească statutulnumeroaselor lor minorităţi de origine rusă, ci au fost încontinuare complicate de problemele privatizării precum şi derămânerea în urmă a agriculturii şi a dezvoltării rurale dinregiune.

După cum scrie Christopher Bobinski, editor dereviste şi fost corespondent al Financial Times, dorinţa Polonieide a adera la instituţiile occidentale a fost alimentată deamestecul dintre preocupările pentru asigurarea securităţii,dorinţa de dezvoltare economică şi împărtăşirea evidentă a uneiidentităţi comune cu Europa. Acesta a generat iniţial sprijinulcopleşitor al opiniei publice în favoarea aderării, dar a făcut locîn mod gradual unei atitudini mai critice şi chiar sceptice.Bobinski compară aderarea „discretă” la NATO cu negocierile cuUniunea Europeană, care s-au desfăşurat aproape în mod invariabilîntr-o „atmosferă de dispută deschisă asupra condiţiilor de aderareşi au avut astfel un impact direct asupra modului în care publicula privit calitatea de stat membru al UE.” Un impact aproape identica avut schimbarea percepţiei asupra culturii occidentale, pe caregrupurile conservatoare au început din ce în ce mai mult să oprivească drept „ateistă şi decadentă”. De asemenea, Bobinskidedică un spaţiu important dinamicii calităţii de stat membru şiexprimă îndoielile concetăţenilor săi privind unele evoluţiirecente, cum ar fi o mai mare integrare a Rusiei în activităţileNATO după 11 septembrie, dezvoltarea Politicii Europene deSecuritate şi Apărare a Uniunii Europene şi planurile acesteiorganizaţii de a reforma politica comună în domeniul agriculturii.El descrie în mod pertinent fenomenul îngrijorării noilor membridrept „propria capcană în care aceştia cad” deoarece „Chiaraderarea acestora ameninţă să dilueze organizaţii la care aceştiaaderă şi să le transforme astfel încât să nu le mai permită săofere aceleaşi beneficii în viitor.”

Contribuţiile privind acele state care nu auîn prezent o perspectivă clară de aderare oferă una dintre cele maicontroversate şi introspective lecturi. Charles King de laUniversitatea Georgetown din Washington contemplă obstacolele încalea integrării euro-atlantice a României şi Moldovei, ocomparaţie care este ea însăşi forţată, având în vedere că celedouă state diferă extrem de mult în ceea ce priveşte identitatealor naţională, atitudinea faţă de Europa şi nivelul actual deintegrare. El urmăreşte eroziunea parţială a sprijinului opinieipublice moldovene pentru Uniunea Europeană şi NATO începând dinanii ultimului deceniu al secolului trecut, pe măsură ce aceastăţară s-a apropiat de Moscova. În contrast, sprijinul opinieipublice din România pentru integrarea în Uniunea Europeană şi NATOa rămas neschimbat, trei sferturi din populaţie dorind aderarea laUE, iar jumătate din aceasta dorind în mod necondiţionatintegrarea, în ciuda faptului că Bucureştiul ocupă ultimul loc însondajele occidentale privind statele candidate. După cum noteazăKing, „Europenii nu au fost nici pe departe la fel de entuziasmaţide România pe cât a fost România entuziasmată de ei.” Totodată,autorul sprijină în mod documentat îngrijorarea Occidentuluiprivind cursul politic al acestei ţări, naţionalismul radical alPartidului România Mare şi tratamentul minorităţilor. Concluzia luiKing, conform căreia „Nici România, nici Moldova nu vor deveni încurând membre ale Uniunii Europene”, este depăşită şi trebuie să sefacă unele diferenţieri. În timp ce România a aderat între timp laNATO şi are un orar clar de aderare la UE, Moldova pare să fiepierdută într-o zonă a nimănui dintre Comunitatea StatelorIndependente (CIS) dominată de Rusia şi Vest.

Atitudinea populaţiei şi politicile suntdeseori neaşteptate, consideră Leonid Zaiko, membru al thinktank-ului belorus Strategia, în studiul său despre Belarus, îna cărei populaţii a sesizat o mai mare acceptare a democraţiei şieconomiei de piaţă, pe măsură ce Alexander Lukashenko, preşedinteleautoritar al acestei ţări, o izolează de din ce în ce mai mult deOccident. Chiar şi în acest caz, Occidentul trebuie să depăşeascăasocierile negative cu trecutul tumultuos al Belarus-ului şi luptapentru influenţă cu puternicul său vecin Rusia, care are în aceastăţară o considerabilă prezenţă economică şi mediatică. Rezultatulpoate fi văzut într-o politică externă cu înclinaţii evidente spreRusia, tendinţă care va fi probabil întărită, după cum anticipeazăZaiko, prin impactul negativ al extinderii UE asupra comerţului,transporturilor şi a situaţiei politice la Minsk. El încheie prinavertismentul că „Ignorarea Belarus-ului, sau renunţarea la aceastăţară considerată a fi un eşec, reprezintă o politică proastă şipericuloasă.”

Atât Alexander Motyl, de la UniversitateaRutgers din New Jersey, cât şi James Sherr, de la Academia MilitarăRegală Sandhurst, folosesc aceleaşi cuvinte precaute în analiza lordespre politica externă a Ucrainei. Ca şi în cazul Belarus-ului,Motyl sesizează existenţa unor probleme serioase generate deînchiderea efectivă a graniţei de vest, ca urmare a angajamentelorSchengen asumate de Polonia. Mai mult decât atât, el semnaleazăteama că „excluderea înseamnă împingerea [acestei ţări] cătreRusia”, care are avantajul unor instituţii mai funcţionale, precumşi un impresionant arsenal de mijloace de presiune pe timp de pace.Autorul avansează trei posibile scenarii negative ale evoluţieiUcrainei, dacă acesteia nu i se oferă perspectiva integrării înstructurile occidentale.

Sherr porneşte de la costurile neintegrăriiUcrainei. El compară apoi diferite abordări ale parteneriatului decătre Uniunea Europeană şi Alianţa Nord Atlantică. Sherr considerăcă programul de parteneriat al NATO are tendinţa de a atragepartenerii, inclusiv Ucraina, mai aproape de instituţiileoccidentale, în timp ce Uniunea Europeană, mai puţin afectată detransformările radicale generate de sfârşitul războiului rece,„continuă să se extindă după un model mai vechi”, care ar puteadeveni un proces de mutare a barierelor către est. În timp ceUniunea Europeană nu deţine încă un echivalent al programului decooperare al NATO, care în 2000 a realizat un total remarcabil de500 de activităţi NATO-Ucraina, el speră ca focalizarea crescândă aUE pe politica de securitate să schimbe acest lucru. Întorcându-sela scena politică internă, Sherr face observaţia că populaţiaucraineană, deşi în ansamblul său are o atitudine mai puţinnegativă decât publicul rusesc, „este în mod evident mai scepticăîn privinţa NATO decât elitele din această ţară, în timp ce înRusia elitele sunt în mod hotărât mai critice la adresa NATO decâtpopulaţia.” În ciuda acestor probleme, anul 1999 a fost martorulînceputului unei faze de cooperare intensă între NATO şi Ucraina,axată pe reforma apărării. Sherr oferă o excelentă analiză aacestei cooperări şi îndeamnă Occidentul să menţină astfel decanale de influenţare, luând în acelaşi timp „în mod seriosaspiraţiile europene ale Ucrainei.”

Nici o analiză a extinderii nu poate ficompletă fără Rusia. Vladimir Baranovski de la Institutul pentruEconomia Mondială şi Relaţii Internaţionale din Moscova urmăreşteîn articolul său evoluţia schimbării percepţiilor reciproce dintre„Europa” şi Rusia. După ce afirmă încă de la început că relaţia deconfruntare din timpul războiului rece a fost înlocuită denecesitatea cooperării, autorul face observaţia că relaţiile cuOccidentul nu mai sunt caracterizate de idealismul de la începutulultimului deceniu al secolului trecut, ci de ambiguitate. Oricum,el este de părere că „argumentele pro-europene sunt în mai maremăsură atractive pentru majoritatea celor implicaţi în dezbateri,întrucât se consideră că Rusia are şanse mai mari în Europa decâtoriunde altundeva pentru a fi acceptată ca un actor proeminent.”Baranovski oferă un portret echilibrat al principalelor repere alerelaţiilor NATO-Rusia: ambiguitatea iniţială a lui Elţin privindextinderea şi formarea ulterioară pe plan intern a unui consensspecific larg împotriva acesteia; negocierile care au condus laActul Fondator din mai 1997; impactul campaniei NATO din Kosovo din1999. Totuşi, în mod regretabil, analiza atitudinii pragmatice apreşedintelui Vladimir Putin faţă de Alianţă nu include cele mairecente evoluţii, cum ar fi „încălzirea” după 11 septembrie arelaţiilor NATO-Rusia în cadrul războiului global împotrivaterorismului şi al Consiliului NATO-Rusia.

Cea de a doua rundă de extindere a NATO dinperioada post-război rece a avut deja loc. În jurul meseiConsiliului Nord Atlantic se află 26 de aliaţi şi toţi cei 26 plusRusia îşi desfăşoară împreună activitatea în cadrul ConsiliuluiNATO-Rusia. Toţi cei prezenţi la ceremonia pe timpul căreia lasediul NATO au fost ridicate pentru prima dată în mod oficialdrapelele celor şapte noi membri nu vor uita acest eveniment şinici emoţiile vii pe care le-a generat. Pentru mulţi din ceiprezenţi veniţi din noile ţări membre, acea zi a reprezentatrezultatul a mai mult de un deceniu de muncă. Ea a însemnatînceputul unui capitol nou atât în istoria noilor ţări membre, câtşi în istoria spaţiului euro-atlantic. Dacă ne reîntoarcem lagustul amar al lui Pope dat de diferenţa dintre a face curte şi afi căsătorit, putem compara statutul de membru cu căsătoria.Depinde însă de noi toţi ca aceasta să meargă bine.

Barry Adams a lucrat în cadrul NATO întreseptembrie 2002 şi martie 2004 şi beneficiază în prezent de o bursăpentru cercetări avansate a Consiliului American pentru EducaţieInternaţională, la Moscova, în Rusia.