O evaluare a Dialogului Mediteranean al NATO

Conlucrând cu NATO: Egipteni, iordanieni şi marocani(în fotografia de mai sus) au participat împreună la operaţii conduse de NATO în Balcani

În deceniul care a urmatlansării Dialogului Mediteranean de către NATO, mediul strategic înspaţiul euro-atlantic, Orientul Mijlociu şi în vecinătatea acestoras-a schimbat atât de mult încât a devenit aproape de nerecunoscut.În cursul imprimat evenimentelor de atacurile teroriste asupraStatelor Unite din 11 septembrie 2001 şi campaniile desfăşurate subconducerea SUA în Afganistan şi Irak, Alianţa a început să joace unrol mult mai mare pe scena internaţională, iar regiuneamediteraneană şi Orientul Mijlociu Extins par din ce în ce mai multa fi zonele în care aceasta îşi va concentra atenţia în viitor. Întimp ce potenţialul pentru sporirea angajamentului NATO în aceastăparte a lumii este evident, Alianţa trebuie să urmăreascădezvoltarea unei relaţii în ambele sensuri cu ţările arabe şiabordarea preocupărilor de securitate ale acestora.

Până în prezent, Dialogul Mediteranean al NATOa reprezentat în primul rând o iniţiativă de natură politică, carea servit la promovarea unei mai mari înţelegeri a politicilor NATOşi a activităţii sale în ţările membre ale iniţiativei precum şi laexplorarea nevoilor lor în domeniul securităţii. În acest fel,schimbul de informaţii a reprezentat centrul activităţii DialoguluiMediteranean prin intermediul Grupului Mediteranean de Cooperare,un forum creat de Alianţă la Summit-ul de la Madrid din 1997. Prinacesta, aliaţii au organizat în mod regulat discuţii politice fieîn mod individual cu partenerii din Dialog, în aşa numitul format19 (în prezent 26) +1, fie cu toate cele şapte ţări membre aleDialogului – Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şiTunisia – în aşa numitul format 19 (în prezent 26) +7.

Deşi Dialogul Mediteranean are o naturăpreponderent politică, el este legat de multe alte aspecte.Interesele economice şi securitatea energetică ocupă evident un loccentral în politica mediteraneană a NATO din moment ce 65% dinpetrolul şi gazele naturale consumate în Europa Occidentalătraversează Mediterana. Mai mult decât atât, analiştii din domeniulsecurităţii au prevăzut de mult că o combinaţie între economiilestagnante şi explozia demografică a populaţiei din Africa de Nordvor constitui o provocare pe termen lung pentru Europa, sub formamigraţiei ilegale şi chiar a terorismului. În acelaşi timp,proliferarea rachetelor în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord areun impact direct asupra securităţii şi libertăţii de acţiune aEuropei în regiunea mediteraneană.

Începând din prima zi a existenţei sale,Dialogul Mediteranean al NATO, precum şi toate celelalte iniţiativede dialog şi cooperare similare, inclusiv Procesul Barcelona alUniunii Europene, au fost afectate de contrastul dintre aşteptărilealiaţilor, pe de o parte, şi cele ale ţărilor arabe ale Dialogului,pe de alta. Europa şi Statele Unite par să considere că dialogulpolitic, discuţiile şi schimbul de informaţii trebuie să constituiepunctul de plecare pentru sporirea încrederii şi stimularea uneicooperări constructive. În contrast, ţările arabe ale Dialoguluipreferă să pornească de la aspectele controversate, în special dela cele legate de conflictul arabo-israelian.

Combaterea terorismului şi eliberareaOrientului Mijlociu de prezenţa armelor de distrugere în masă auconstituit priorităţi ale ţărilor Dialogului Arab în ultimuldeceniu al secolului trecut, spre deosebire de priorităţile NATOdin acea perioadă. Participarea cu inima îndoită a ţărilor arabe laProcesul Barcelona şi Dialogul Mediteranean a constituit un răspunsla regresul procesului de pace din Orientul Mijlociu. Diferenţelede perspectivă reprezintă astfel o barieră în calea unei gândiriconstructive pentru viitorul regiunii.

Conceptul strategic al Alianţei din 1999 asugerat deja ţărilor arabe o schimbare majoră în misiunilepotenţiale ale NATO pentru a putea include abordarea unui set maidivers de riscuri, dintre care multe îşi au originea în Sud.Această interpretare extinsă a mandatului NATO a ridicat în modinevitabil întrebări printre ţările meridionale referitoare lalimitele geografice ale activităţii Alianţei. Mai mult decât atât,ca urmare a intervenţiei NATO în Kosovo şi a campaniei irakieneconduse de SUA, aceste întrebări s-au transformat într-oîngrijorare privind pregătirile Alianţei sau cele ale unor aliaţipentru a acţiona în lipsa unui sprijin explicit al NaţiunilorUnite.

Alianţa trebuie să urmărească dezvoltareaunei relaţii în ambele sensuri cu ţările arabe şi să abordezepreocupările de securitate aleacestora.

NATO a sprijinit în timp organizarea uneiserii de conferinţe şi seminarii pentru reprezentanţii Alianţei şicei ai ţărilor Dialogului Mediteranean. Prima dintre acesteconferinţe, intitulată Viitorul Dialogului NATO, s-adesfăşurat în noiembrie 1997, la Roma, în Italia, şi a fost urmatăde conferinţa Dialogul şi Noul NATO, desfăşurată înfebruarie 1999, la Valencia, în Spania. În timp ce Conferinţa de laRoma a contribuit la identificarea dimensiunilor practice alecooperării în cadrul Dialogului Mediteranean, Conferinţa de laValencia a reprezentat prima ocazie atât pentru ambasadorii NATO,cât şi pentru cei ai celor şase, la momentul respectiv, Partenerimediteraneeni de a se întâlni şi discuta despre căile ce trebuiescurmate în viitor.

Alte activităţi concrete pentru stimulareadialogului au inclus burse instituţionale de studii, planificareaurgenţelor civile şi cooperarea ştiinţifică. În 1998, Alianţa ainvitat ţările Dialogului Mediteranean să participe la Programulsău de Burse Instituţionale. Patru astfel de burse au fost oferitede atunci ţărilor Dialogului Mediteranean. Totodată, parlamentari,lideri de opinie, reprezentanţi ai mediului academic, jurnalişti şioficiali din ţările Dialogului au vizitat Sediul NATO. O serie deseminarii ale Dialogului s-au desfăşurat sub auspiciile GrupuluiMediteranean Special, cu participarea membrilor corpului legislativdin ţările NATO, ţările Dialogului şi ţări care nu sunt membre aleacestuia, precum şi a reprezentanţilor organizaţiilorinternaţionale. În plus, trei ţări membre ale Dialogului au obţinutstatutul de observator în Adunarea Parlamentară a NATO: Maroc şiIsrael în 1994 şi Egipt în 1995.

Reprezentanţii ţărilor DialoguluiMediteranean au participat la cursuri de planificare a urgenţelorcivile la Şcoala NATO din Oberammergau, Germania, şi la alteinstituţii de pregătire. În acelaşi timp, oamenii de ştiinţă dinţările Dialogului au participat la ateliere de lucru pentrucercetări avansate sponsorizate de NATO şi alte iniţiative dincadrul Programului Ştiinţific al NATO.

Dimensiunea militară a Dialogului Mediteraneaninclude participarea în calitate de observator la exerciţiileterestre şi maritime ale NATO şi PfP, vizite la instituţiilemilitare ale NATO, schimbul de ofiţeri de stat major şiparticiparea la ateliere de lucru şi seminarii. Deşi în afaracontextului Dialogului Mediteranean, Egiptul, Iordania şi Maroculau participat la misiunile în sprijinul păcii ale Alianţei dinBosnia-Herţegovina, atât în cadrul IFOR cât şi în cadrul SFOR. Înprezent, trupe iordaniene şi marocane sunt implicate în operaţiileKFOR în Kosovo.

Anterior atacurilor teroriste din 11septembrie 2001 şi campaniilor din Afganistan şi Irak intenţia de aîntări Dialogul Mediteranean era redusă. Cu excepţia unui singurraport elaborat de think tank-ul american RANDCorporation, tendinţa generală era ca atenţia să se concentrezeasupra creşterii frecvenţei discuţiilor politice, creării maimultor oportunităţi pentru întâlnirile la nivel ambasador,încurajării ţărilor Dialogului pentru organizarea de evenimentesimilare conferinţelor de la Roma şi Valencia, şi stabilirii unorlegături directe între Statul Major Militar Internaţional al NATOşi forţele armate ale ţărilor Dialogului.

Studiul RAND, intitulat ViitorulIniţiativei Mediteraneene a NATO: Evoluţia şi Următorii Paşi,care a fost publicat în 1999, făcea câteva recomandări politice.Acestea se refereau la măsuri menite să contribuie la: întărireadimensiuni ne-guvernamentale; reformularea agendei de securitate aregiunii pentru a include terorismul, securitatea energetică,fluxurile de refugiaţi, planificarea urgenţelor civile, şiproliferarea armelor de distrugere în masă; trecerea la realizareade activităţi concrete în domeniul apărării de tipul celordesfăşurate în PfP; includerea formală a activităţii parlamentareîn cadrul Dialogului; înfiinţarea unei reţele pentru prevenireacrizelor şi sporirea încrederii în regiunea mediteraneană;desfăşurarea de exerciţii militare în cadru bilateral; înfiinţareaunei reţele NATO - regiunea mediteraneană de pregătire în domeniulapărării; creşterea finanţării Dialogului. De asemenea, raportulrecomanda o eventuală extindere spre sud a Alianţei pentru “amicşora concentrarea tradiţională a NATO asupra Europei Centrale şia deschide noi posibilităţi de angajare în sud.”

Mediul de securitate de astăzi este însă atâtde schimbat în comparaţie cu cel al ultimului deceniu al secoluluitrecut, încât face necesară luarea în considerare a trei aspectefundamentale atunci când evaluăm perspectivele DialoguluiMediteranean. Acestea sunt: geografia, mecanismele schimbării şi unnou sistem de valori.

Geografia: După 11 septembrie şicampaniile din Afganistan şi Irak, spaţiul geografic potenţialpentru cooperarea în domeniul securităţii dintre NATO şi ţărileDialogului Mediteranean s-a estins spre est până în Afganistan şiposibil chiar peste această limită. Mai mult, pe când ţărileDialogului s-au aflat în afara spaţiului Nord Atlantic, şi de aceeaşi în afara sistemului de securitate al Alianţei, ameninţărileprezentului sunt de aşa natură încât graniţele fizice îşi pierd dince în ce mai mult importanţa. Plasarea într-o anumită zonăgeografică a oricărui sistem de securitate reprezintă un factorcheie pentru planificarea, instruirea, comanda şi controlul,transportul strategic şi operaţiunile de strângerea informaţiilor.Geografia poate de asemenea dicta noi tipuri de misiuni şioperaţii. Întrucât Egiptul, Iordania şi Marocul au desfăşurat dejaacţiuni sub comanda NATO în Balcani, aceleaşi ţări ar putea lua înconsiderare în prezent trimiterea de trupe în misiunea condusă deNATO în Afganistan sau alăturarea la operaţiile Alianţei decombatere a terorismului şi proliferării armelor de distrugere înmasă desfăşurate în alte puncte de pe glob.

Mecanismele schimbării: Dacă„geografia” se referă la spaţiu, „mecanismele schimbării” privescfactorul timp şi nivelul urgenţei, eficienţei, costurilor şi alefectelor secundare posibile implicate. Abordarea „Clintoniană” aMediteranei de Sud şi de Est cu accent pe dialog, tratate, sporireaîncrederii şi stimulente economice a fost deja înlocuită depoliticile de amestec, preventive şi intervenţioniste. Politicileintervenţioniste ridică probleme etice, legale şi politice, darpresupun în acelaşi timp asumarea responsabilităţii în planregional şi internaţional pentru stabilizare şi reconstrucţie.Campaniile din Afganistan şi Irak par să fi accelerat deja ritmulschimbării în regiune şi să fi condus la apariţia unei serii deiniţiative locale, care includ planuri pentru reformarea LigiiArabe, realizarea de reforme sociale, democratice şi în domeniuldrepturilor omului în Egipt şi decizia unilaterală a Libiei de arenunţa la armele sale de distrugere în masă.

Noul sistem de valori: O abordareamericană mai activă de tip intervenţionist a Orientului Mijlociueste însoţită de încercarea de a schimba sistemul de valori înregiune şi de a o aduce mai aproape de modelul democraţiiloroccidentale. Acest proces şi imensul dezechilibru de putere cauzatde prezenţa militară americană şi posesia inegală asupraarmamentului avansat din punct de vedere tehnologic în regiune potgenera şi mai multă instabilitate şi pot chiar să cauzeze acte deterorism. În încercarea de a aborda aspectele culturale alesecurităţii şi de a promova valori precum cele asociatedemocraţiei, drepturilor omului şi societăţilor deschise, va fi şimai important să se elaboreze noi concepte operaţionale şistrategii de cooperare între NATO, ţările Dialogului Mediteraneanşi alţi actori din regiune.

„Way Forward”

Situaţia generală sugerează aducereaDialogului Mediteranean la stadiul cooperării concrete într-o gamălargă de noi domenii care includ:

Combaterea terorismului: Acesta trebuiesă ocupe locul central al oricărei strategii de cooperare îndomeniul securităţii, cu accent pe combaterea ameninţărilor laadresa infrastructurii industriei energetice. Vulnerabilitatealiniilor vitale de transport face ca ameninţările terorismuluienergetic să fie foarte reale. Prin urmare, orice atac teroristcoordonat asupra elementelor din domeniul energetic ar cauza odisfuncţionalitate serioasă în furnizarea energiei la nivel globaliar economia mondială ar putea suferi pierderi uriaşe.

Combaterea proliferării armelor dedistrugere în masă: Aceasta va implica cooperarea în stopareape uscat, apă, şi în aer a răspândirii armelor de distrugere înmasă, a sistemelor de transport la ţintă a acestora, precum şi aaltor componente şi materiale asociate acestora. Scopul urmărittrebuie să îl constituie adoptarea unor proceduri corespunzătoarepentru realizarea unui schimb rapid şi relevant de informaţiiprivitoare la activităţile suspectate de a fi desfăşurate în scopulproliferării şi maximizarea coordonării activităţii de interdicţieîntre parteneri.

Misiuni de înlăturare a dezastrelor şirăspuns în cazul crizelor umanitare: Experienţa înreconstrucţia post-conflict a Irakului demonstrează importanţadezvoltării unei capacităţi de răspuns rapid pentru a acoperisincopele în asigurarea unei asistenţe post-conflict imediate. Oasemenea asistenţă este vitală pentru ca reconstrucţia să poatăîncepe.

Operaţiuni de deminare: Deminarea înscopuri umanitare a devenit parte integrantă a operaţiunilor însprijinul păcii. În afara rănirilor deosebit de serioase pe care lecauzează, minele reprezintă totodată, un obstacol în caleadezvoltării economice a întregii regiuni. Drept urmare, cooperareaîn acest domeniu ar putea contribui la creşterea solidarităţiidintre NATO şi ţările Dialogului.

Operaţiuni de menţinere a păcii:Menţinerea păcii este probabil un domeniu major şi fructuos alcooperării şi sporirii încrederii. În plus faţă de activităţile deinstruire, cooperarea în acest domeniu poate fi extinsă pentru acuprinde planificarea comună a forţelor, crearea unor moduleregionale de menţinere a păcii şi participarea militară înmisiunile de înlăturare a dezastrelor şi răspuns în cazul crizelorumanitare.

Operaţiuni comune în mass-media:Factorii culturali pot face ca operaţiunile comune în mass-media săcontribuie la promovarea reformelor economice, militare şidemocratice dorite.

Construirea unei infrastructuriregionale: Unele ţări mediteraneene nu posedă infrastructuranecesară care să le permită conectarea la infrastructura celorlalteţări din regiune sau desfăşurarea unor operaţiuni militareeficiente. Construcţia unor drumuri, aeroporturi, reţele energeticeşi de informare este vitală atât pentru securitatea, cât şi pentrudezvoltarea regională.

În mod cert, Dialogul Mediteranean a parcursun drum lung în ultimul deceniu şi, aşa cum se intenţiona, a oferitatât NATO, cât şi ţărilor Dialogului oportunitatea de a începe săse cunoască reciproc. El reprezintă deja un vehicul eficace pentruschimbul de informaţii în cadrul regiunii mediteraneene, precum şiun forum pentru sporirea încrederii. După ce s-a extins o datăpentru a include Algeria, uşa sa trebuie să rămână deschisă pentrucelelalte ţări. Iordania, unul dintre membrii Dialogului încă de laînfiinţarea sa, nu este, strict vorbind, o ţară mediteraneană, şide acea în viitor nu trebuie să existe limite geografice înprivinţa participării la Dialogul Mediteranean. Drept urmare, înmod gradual, acesta ar putea fi extins pentru a cuprinde Irakul,Libanul, Libia, Siria, mai multe state din Golf şi chiar Iranul. Deexemplu, Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa, care adevenit ulterior Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare înEuropa, oferă un exemplu instructiv, deoarece a căutat, în primulrând, să fie o instituţie deschisă, la care să adere numărul maximposibil de ţări membre.

Până în prezent, Dialogul Mediteranean a avutîn general o prezenţă modestă în regiune. Primele percepţii înţările Dialogului au dat naştere unui amestec de criticism şiacceptare deoarece scopurile finale ale acestei iniţiative nu erauclare nici specialiştilor din domeniul securităţii şi nicipublicului larg. Pentru ca Dialogul să avanseze către noiorizonturi de cooperare şi parteneriat, procesul actual altransformării Alianţei trebuie să fie explicat în ţărileDialogului. Totodată, este necesară abordarea percepţiilor eronateprivind existenţa un rol mai mare pe care NATO intenţionează să-ljoace în proiecţia forţei sale. Mai mult decât atât, vizibilitateaDialogului trebuie sporită pentru a permite construirea unuisprijin intern pentru relaţii mai strânse cu NATO. Alianţa ar puteadori să preia iniţiativa în acest caz prin facilitarea discuţiilorasupra perspectivelor transformării Orientului Mijlociu şi azonelor adiacente într-o zonă fără arme de distrugere înmasă.

Întrucât lipsa progresului în procesul de paceîn Orientul Mijlociu este un factor major care submineazăiniţiativele NATO şi UE în regiune, ambele instituţii ar trebui săaibă în vedere asumarea unui rol mai mare în rezolvarea acestuiconflict. Acest lucru ar putea fi realizat, într-o primă instanţă,prin ajungerea la o înţelegere strategică între Europa şi StateleUnite privind Orientul Mijlociu, similară celei realizate laînceputul anilor 90 ai secolului trecut asupra abordărilor privindEuropa de Est şi fosta Uniune Sovietică. O astfel de înţelegere arputea facilita un nou început şi da mai multă forţă implementăriiacordurilor deja negociate şi ar pava drumul spre o cooperare maistrânsă între Alianţă şi ţările DialoguluiMediteranean.

Mohamed Kadry Said este general înrezervă, consilier militar şi tehnic la Centrul Al-Ahram pentruStudii Politice şi Strategice din Cairo, Egipt.