Ducând mai departe agenda de transformare a NATO

Un îndemn la solidaritate: Secretarul general NATO Jaap de Hoop Scheffer a solicitat Alianţei să modeleze în mod activ mediul internaţional de securitate, în concordanţă cu interesele şi valorile comune ale aliaţilor

După ce a preluat funcţiasupremă în NATO, Jaap de Hoop Scheffer a continuat şi dezvoltatreformele transformatoare iniţiate de predecesorul său, lordulGeorge Robertson. El a menţinut Forţa de Răspuns a NATO pe drumulspre atingerea capabilităţii operaţionale depline în 2006,continuând în acelaşi timp activitatea prea puţin spectaculoasă şideseori frustrantă de a-i convinge pe aliaţi să îşi onorezeangajamentele privind investiţiile în domeniul apărării, asumate laSummit-ul Alianţei de la Praga din 2002. El a încurajat prezenţaNATO în Afganistan şi i-a îndemnat pe aliaţi să privească ForţaInternaţională de Asistenţă de Securitate (ISAF) din această ţarăca pe un catalizator vital al transformării, care trebuie acceptat,şi nu ca pe o povară operaţională obositoare, care trebuietolerată. Totodată, a susţinut în mod foarte vocal cea mai recentăoperaţie „out-of-area” a NATO din Irak.

După cum era de aşteptat, după un an şi trei luni în aceastăfuncţie, de Hoop Scheffer a depăşit considerabil simpla păstrare amoştenirii lăsate de predecesorul său. Într-adevăr, în acest scurtinterval de timp, proiectul de transformare a trecut în fazaurmătoare, în care reformele în curs de desfăşurare în domeniulcapabilităţilor s-au cuplat la încercarea NATO de a se poziţiona caun model principal de conduită pentru curentele de transformare mailargi.

Chiar de la început, transformarea NATO a fost concepută ca unproces bi-dimensional, care reflectă rolul dual al acesteiorganizaţii, de alianţă militară defensivă şi organizaţie politicăproactivă. Totuşi, până în urmă cu câteva luni, activitateapolitică a NATO a fost umbrită în mod considerabil de reformelesale militare.

Unele motive care au generat acest lucru sunt evidente. Repereleprincipale ale transformării militare, cum ar fi lansarea Forţei deRăspuns a NATO sau stabilirea unui nou Comandament pentruTransformare la Norfolk, Virginia, în Statele Unite, sunt mai uşorde cuantificat, evaluat şi explicat decât sunt produseleprogramelor politice ale Alianţei. În timp ce extinderea NATO oferăun posibil etalon pentru măsurarea succesului politic, impactulprogramelor din Europa de Est, Caucaz, Orientul Mijlociu şi Africade Nord este aproape imposibil de evaluat. De asemenea, fărăîndoială că au existat perioade când profilul relativ scăzut alactivităţii politice a NATO i-a ajutat pe diplomaţii Alianţei carecăutau să atenueze percepţia de triumfalism sau ostilitatea înrândul anumitor state din vecinătate.

După ce a devenit secretar general, de Hoop Scheffer a reafirmatimportanţa transformării militare a NATO în cadrul unei agendepolitice proactive mai largi. În afara parteneriatelor stabilite în„vecinătatea imediată” a Europei de Est şi a Balcanilor, secretarulgeneral a susţinut aducerea unei contribuţii mai dinamice lasecuritatea Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale, precum şiîntărirea parteneriatelor cu puterile globale cum ar fi China,Japonia şi India. De asemenea, el a încurajat o revedere totală arelaţiilor NATO cu Uniunea Europeană şi Naţiunile Unite, pe fondulnoii atitudini proactive a Alianţei. Într-un limbaj care ar fi fostde neconceput cu numai câţiva ani în urmă pentru un secretargeneral NATO, de Hoop Scheffer a solicitat Alianţei să participeactiv la modelarea mediului internaţional de securitate, înconcordanţă cu valorile şi interesele strategice comune.

O Alianţă mai politică

Această chemare pentru realizarea unei strategii politice maiferme şi transformatoare a Alianţei reprezintă parţial răspunsul laevoluţiile externe. În pofida unui sentiment de criză de lungădurată, provocat de dezacordurile privind politica în privinţaIrakului, pentru un timp au existat semne ale unei convergenţe apriorităţilor strategice americane şi europene mai largi. CarteaAlbă a securităţii Uniunii Europene, O Europă Sigură într-oLume mai Bună, publicată în decembrie 2003, susţinea oabordare europeană activă a ameninţării terorismului, proliferăriiarmelor de distrugere în masă (WDM), conflictelor regionale şi astatelor problemă, folosind în cea mai mare parte a textului unlimbaj greu de deosebit de cel folosit de administraţia Bush înDoctrina Naţională de Securitate din 2002, document care afost acuzat de multe ori pentru situaţia delicată creată la niveltrans-atlantic. În lunile care au urmat, Franţa, Germania şi MareaBritanie şi-au reînnoit negocierile ezitante cu Iranul, urmărind înacelaşi timp realizarea unui proces european mai larg de reangajareîn China. Deşi aceste iniţiative au reprezentat, la un anumitnivel, o sursă pentru noi tensiuni trans-atlantice, ele au oferit,totodată, dovada unei dorinţe europene crescânde pentru încheiereacrizei strategice, printr-un angajament „preventiv” timpuriu.Europenii pot folosi o terminologie grandioasă ca „strategia deavangardă pentru libertate”, dar strategia lor politicăinternaţională va deveni, în mod cert, una de transformare.

Această tendinţă a fost evidentă pe timpul vizitei în Europa asecretarului de stat american Condolezza Rice şi a preşedinteluiGeorge W. Bush, în luna februarie. Cu un an înainte, chemareaadministraţiei Bush la o cruciadă trans-atlantică pentru asigurareaprogresul cauzei libertăţii şi democraţiei ar fi putut fiîntâmpinată cu o dezaprobare nedisimulată în capitalele europene.De această dată, chemarea a fost primită cu mai multă căldură decâtfusese în intervalul de timp scurs imediat după 11 septembrie. Înmod cert, atmosfera atent regizată a unei vizite prezidenţiale careurma să schimbe cursul actual trebuie privită cu o mare doză deprecauţie. Totuşi, există unele semne încurajatoare, prin faptul căatât administraţia Bush, cât şi criticii acesteia şi-au întrerupttendinţele de polarizare şi au început să caute în schimb săaccentueze baza comună a viziunilor lor privindtransformarea.

În cazul NATO, conturul unei strategii politice de transformare afost pentru multă vreme implicit conţinut de reformele militare aleAlianţei. Trecerea de la o postură statică şi defensivă la forţemai suple, dislocabile şi expediţionare a indicat în permanenţăexistenţa unui viitor în care Alianţa va acţiona în afaragraniţelor sale, pentru a aborda ameninţările la sursa acestora.Misiunea ISAF din Afganistan a oferit forţelor NATO experienţa unornoi provocări cărora ar putea fi nevoite să le facă faţă în viitorşi a acţionat ca un catalizator pentru reformele în curs dedesfăşurare în domeniul capabilităţilor. Totuşi, chiar şi aceastămisiune a fost iniţial justificată printr-o interpretare creativă araţiunii strategice defensive tradiţionale a NATO. În esenţă, ISAFa fost o împlinire întârziată a invocării articolului 5 la 12septembrie 2001, iar misiunea a fost caracterizată drept un mijlocde a preveni reapariţia unei baze teroriste, folosită pentruatacarea teritoriului euro-atlantic la 11 septembrie şi care ar fiputut fi folosită din nou în acelaşi scop. În cei doi ani scurşidin momentul asumării responsabilităţii pentru ISAF de către NATO,tonul discursului strategic trans-atlantic s-a schimbatsemnificativ, iar europenii au început să-şi contureze propriaversiune a unui angajament internaţional preventiv, transformator.Drept urmare, Alianţei i-a fost oferită oportunitatea de a sepoziţiona ca un exemplu de conduită principal, prin care să fiecanalizat acest activism strategic comun.

Conturul unei strategii politice detransformare a fost implicit conţinut de multă vreme în reformelemilitare ale Alianţei

Un set separat de tendinţe externe a dat unnou impuls transformării militare în curs de desfăşurare a NATO. Încazul întregului progres realizat pe timpul lordului Robertson, nuexistă nici o îndoială că, pentru o mare parte a aliaţilor europenidin NATO, înţelesul termenului „transformare” şi principiilepercepute că vin în sprijinul acestuia au rămas ambigue. Pentrusceptici, transformarea a devenit sinonimă cu o reformă militarăbazată pe sisteme, foarte costisitoare şi în principal desfăşuratădupă modelul american, la care li se părea că nu este realist şi dedorit să aspire. De asemenea, mulţi au perceput un subînţeles maiameninţător, văzând transformarea ca pe o încercare ascunsă de adeschide pieţele europene pentru exporturile americane.

În contextul NATO, probabil ce mai dăunătoare critică atransformării a fost aceea că aceasta încearcă săinstituţionalizeze o diviziune a muncii în domeniul militarneonorantă şi politic inacceptabilă. Conform acestui punct devedere, Afganistanul şi Kosovo-ul au stabilit un model operaţionalîn care Statele Unite erau cele care „ucideau şi penetrau”, înainteca forţele europene să intre în teatru pentru a-şi asuma sarcini demenţinere a păcii, stabilizare şi reconstrucţie. Se poate argumentacă nu este de mirare că europenii sunt reticenţi să investească întransformare, din moment ce astfel de investiţii nu fac altcevadecât să-i oblige să spele vasele după petrecereaamericanilor.

Impactul Irakului

Experienţele trăite în Irak au spulberat dihotomia simplistădintre luptă şi acţiunile post-conflict şi, odată cu aceasta,viziunea că stabilizarea, reconstrucţia, şi menţinerea păcii suntpentru cei mai slabi. Teroriştii şi insurgenţii folosind metodeasimetrice au transformat „faza” post-conflict într-o experienţă cumult mai intensă şi costisitoare decât faza relativ scurtă a lupteiconvenţionale, care o precede. Într-adevăr, a fost compromisă chiarnoţiunea de acţiuni de luptă văzută ca o progresie liniară de lafaza acţiunilor de luptă de înaltă intensitate la fazelepost-conflict de mică intensitate. Forţele coaliţiei au fostforţate să se adapteze la o situaţie ambiguă, în care nivelulintensităţii şi chiar natura şi obiectivele adversarilor s-auschimbat în mod constant.

Aceste experienţe au avut un impact deosebit de puternic asupraarhitecţilor transformării forţelor americane, făcând necesarăînţelegerea că dominaţia copleşitoare în domeniul acţiunilor deluptă convenţionale este compromisă de inadecvarea în combatereaameninţărilor ne-convenţionale. Această înţelegere nu a fostrealizată la un nivel corespunzător pentru a determina o revizuiretotală a priorităţilor financiare ale Departamentului Apărării.Totuşi, există unele semne că „acţiunile de luptă atipice” auîncetat să mai constituie o preocupare secundară, devenind oprioritate centrală în cadrul planificării apărării a SUA. Ediţiadin 2006 a Quadrennial Defense Review analizează, într-unmod mai sistematic decât oricând, utilitatea şi neajunsurileplatformelor actuale şi viitoare de apărare pentru desfăşurareaoperaţiilor împotriva ameninţărilor ne-convenţionale. În acelaşitimp, Comandamentul Forţelor Întrunite, una dintre forţele motricecheie în plan intelectual a transformării forţelor americane, esteangajat într-o analiză fundamentală a conceptelor şi doctrineloroperaţionale pe fondul ameninţărilor atipice. Această analiză vaconduce probabil la renunţarea în continuare la prezumţia cătransformarea axată pe sisteme va facilita realizarea „efectelor”militare având în acelaşi timp cerinţe progresiv mai mici înprivinţa personalului militar. De asemenea, aceasta va solicitaaproape sigur o abordare mai creativă a modului în care armataamericană interacţionează cu agenţiile civile şi, în mai ales, cualiaţii.

Această schimbare a centrului atenţiei în cadrul transformăriiforţelor americane creează condiţii mai bune pentru reluarea unuischimb substanţial la nivel trans-atlantic, care a existat anteriorpentru o lungă perioadă de timp. Cel mai evident, reînnoitul accentpe acţiunile de luptă atipice – o categorie care include sarcini destabilizare, reconstrucţie şi sprijinul păcii – aduce transformareaforţelor americane mult mai aproape de o viziune agreată deeuropeni, la care aceştia pot contribui cu adevărat. Preocupareamai specifică pentru îmbunătăţirea interacţiunii şiinteroperabilităţii cu aliaţii generează o oportunitate evidentăpentru întărirea reputaţiei NATO în ochii americanilor.

Planificatorii militari ai Alianţei au recunoscut acest lucru şiau început să poziţioneze NATO ca un punct de triaj cheie îndomeniul intelectual în cadrul discursului trans-atlantic despretransformare. Comandamentul Aliat pentru Transformare asigură oconduită care facilitează schimbul şi sintetizarea ideiloramericane şi europene privind, de exemplu, interacţiuneacivili-militari într-un mediu operaţional transformat. În acelaşitimp, Forţa de Răspuns a NATO va oferi curând un mijloc militartransformat, la care pot fi conectate aceste noi concepţiioperaţionale.

Atât în acţiunile politice, cât şi în cele militare, curentele detransformare mai largi au oferit NATO oportunităţi pentruaccelerarea reformelor pe care le-a desfăşurat timp de ani de zile.Totuşi, în nici unul dintre cazuri, nu există motive şi nici timppentru a ne bucura. Deşi apariţia în Europa a ceea ce aduce cu ostrategie de transformare la nivel internaţional esteîncurajatoare, Alianţa trebuie în continuare să-i convingă pesceptici că are de jucat un rol util împreună cu Uniunea Europeanăîn privinţa progresului acestei strategii. În domeniultransformării militare, curentele în curs de schimbare din StateleUnite oferă NATO oportunitatea de a crea un sentiment mai mare deechitate în discursul trans-atlantic despre transformare. Totuşi,unui discurs echitabil trebuie să-i corespundă o echitate mai mareîn privinţa eforturilor. Aşa cum arăta lordul Robertson, valoareaNATO ca mijloc strategic va depinde în ultimă instanţă de treilucruri: capabilităţi, capabilităţi, capabilităţi.

Mark Joyce este şeful ProgramuluiTrans-atlantic în cadrul Royal United Services Institute dinLondra.