Istorie

În cei 25 de ani care au urmat de la moartealui Manlio Brosio, cel de al patrulea secretar general al NATO,mediul strategic în care acţionează NATO şi activităţile în careAlianţa este angajată a devenit de nerecunoscut. Totuşi, unuldintre aspectele activităţii NATO care a rămas neschimbat esteprocesul de realizare a consensului. Acesta este domeniul în careBrosio, un om tăcut, aflat rareori în mijlocul atenţiei publiculuisau a mass media, a excelat timp de şapte ani, între 1964 şi 1971,când a fost liderul Alianţei.

Născut în 1897, Brosio a studiat dreptul la Universitatea dinTurin. Interesul său pentru politică a fost întrerupt timpuriu deluarea puterii de către fascişti. Anti-fascist convins, Brosio s-aîntors pe scena politică în 1943, îndeplinind pentru puţină vremefuncţia de vice-premier şi apoi, în 1945 şi 1946, pe cea deministru al apărării. După ce în perioada 1947-1964 a fostambasadorul Italiei în Uniunea Sovietică, Marea Britanie, StateleUnite şi Franţa, Brosio a sosit la NATO extrem de bine pregătitpentru a gestiona aspectele activităţii Alianţei la momentulrespectiv. Robert S. Jordan şi Michael Bloom, principalii istoricicare au studiat personalitatea secretarilor generali pe care NATOi-a avut în perioada războiului rece, arată în lucrareaConducerea Politică în NATO (Westview Press, Boulder, CO,1979) că Brosio a fost în permanenţă profund dedicat menţineriiunităţii trans-atlantice, precum şi un adevărat lider şireprezentant al tuturor ţărilor aliate, indiferent de mărimeaacestora.

Atent şi prietenos, Brosio s-a ferit să fie implicat înconfruntările directe din interiorul Alianţei, preferând să rămânăun adevărat administrator şi să acţioneze pentru promovareaconsensului prin intermediul unei diplomaţii pline de tact şi anegocierilor în cadru privat. Extrem de dotat cu un simţ specialpentru detalii, Brosio obişnuia să ajungă dimineaţa devreme lasediul NATO, unde începea imediat să se implice în toate problemelepoliticilor privitoare la operaţiile Alianţei. Adjuncţii săi îşiamintesc că acesta dovedea o cunoaştere excepţională a situaţieicurente, pe care a dobândit-o şi menţinut-o prin citirea cuaviditate a ziarelor de dimineaţă. Rutina dimineţilor sale maiincludea studierea limbii germane, o abilitate lingvistică de carecredea că are nevoie pentru a-i putea servi mai bine pe toţimembrii Alianţei.

Era Brosio a fost o perioadă extrem de dificilă pentru unitateadintre aliaţi, în care NATO şi-a schimbat gândirea strategicătrecând de la doctrina “represaliilor masive” la cea a “răspunsuluiflexibil” iar sediul Alianţei a fost mutat de la Paris laBruxelles, exact atunci când divergenţele privind noua doctrinăîncepuseră să apară.

Jordan şi Bloom arată că, în încercarea de a rămâne permanentliderul tuturor celor 15 aliaţi, Brosio a decis să renunţe temporarla preşedinţia Consiliului Nord-Atlantic. Astfel, André deStaercke, ambasadorul belgian la NATO, a îndeplinit defacto funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic petimpul negocierilor privind mutarea sediului NATO la Bruxelles. Înacest timp, Brosio s-a concentrat asupra menţinerii contactuluistrâns şi a comunicării deschise cu toţi aliaţii, precum şi asupraîntăririi unităţii NATO.

În perioada când NATO se pregătea să-şi mute sediul la Bruxelles,între aliaţi au apărut divergenţe asupra propunerilor privindcontrolul armamentelor vis-a-vis de Uniunea Sovietică, iar mulţidintre aceştia considerau că era nevoie de o consultare mai amplăîn cadrul Alianţei. La sugestia ministrului belgian al afacerilorexterne Pierre Harmel, Consiliul Nord-Atlantic a iniţiat un studiupentru re-examinarea misiunii şi scopului NATO în timpul războiuluirece.

Raportul Harmel, care a rezultat în urma acestui studiu şi a căruielaborare a necesitat un an, a iniţiat o nouă şi revoluţionară calede urmat pentru NATO, concluzionând că Alianţa avea două misiuniegale ca importanţă: apărarea şi destinderea. Astfel,raportul recomanda atât ca NATO să-şi păstreze misiunea satradiţională de apărare, cât şi ca Alianţa să urmărească realizareanoului obiectiv al “destinderii”. Aceasta însemna că, în timp cerecunoştea că Uniunea Sovietică şi Tratatul de la Varşoviaconstituiau o ameninţare de securitate permanentă şi cădescurajarea militară era necesară, aliaţii trebuiau de asemenea săîncerce să promoveze o relaţie mai stabilă şi să abordeze înprofunzime aspectele politice.

Astăzi, cei mai mulţi analişti privesc Raportul Harmel ca pe undocument de o importanţă decisivă, care a contribuit la extindereamisiunii NATO, permiţând Alianţei să fie mai mult decât o simplăorganizaţie militară şi să devină o uniune diplomatică, inclusiv cumisiuni politice. În lucrarea NATO, Uniunea Europeană şiComunitatea Atlantică: Reconsiderarea ÎnţelegeriiTrans-atlantice (Rowan and Littlefield, Boulder, CO, 2002),Stanley R. Sloan apreciază că raportul a avut meritul restabiliriiunui consens strategic larg între aliaţi, întrucât NATO a evoluatspre realizarea unor diferite abordări diplomatice, politice şimilitare pentru asigurarea securităţii trans-atlantice. Deasemenea, se poate spune că Raportul Harmel a pavat calea pentrutransformările mai ample ale misiunilor NATO care s-au produs laSummit-ul de la Roma din 1991, atunci când Alianţa a adoptat primasa concepţie strategică post-război rece.

Este interesant că, iniţial, Brosio a avut îndoieli privinddestinderea. Acestea sunt reflectate în jurnalele sale nepublicateîncă, aflate în arhivele Fundaţiei Luigi Einaudi din Turin, caresunt însă în prezent în curs de editare de către istoricul italianBruna Bagnato de la Universitatea din Florenţa. În pofidaîndoielilor, Brosio a sprijinit în cele din urmă pe deplin RaportulHarmel. Într-adevăr, atât anterior, cât şi ulterior andorsăriiformale a raportului de către aliaţi, el a promovat cooperareatrans-atlantică privind controlul armamentelor prin acţiunilediplomatice pe care le-a întreprins la interiorul Alianţei. Întretimp, iniţiativele americane au condus la încheierea Tratatului deNe-proliferare Nucleară şi desfăşurarea Convorbirilor pentruLimitarea Armelor Strategice.

În afara eforturilor pe care le-a depus în calitate de lider încursul acestor evenimente deosebite din istoria NATO, Brosio esteamintit ca un campion al cheltuielilor pentru apărare, supervizareasa atentă a întâlnirilor Consiliului, precum şi pentru cunoştinţeledespre şi respectul pentru protocolul diplomatic dintre aliaţi.Brosio a avut de asemenea darul de a-şi păstra calmul în timpulsesiunilor tensionate ale Consiliului Nord-Atlantic, trădându-şirar emoţiile chiar şi în mijlocul celor mai aprinse discuţii.Într-adevăr, în cele mai încordate momente, el a fost deosebit deabil în redactarea memorandum-urilor pentru luarea deciziilor, princapitalizarea nuanţelor semantice şi politice acolo unde putea fiidentificat consensul Alianţei.

În memoriile sale, NATO: Înţelegerea Trans-atlantică(Harper and Row, New York. 1970), Harlan Cleveland, fostulambasador american la NATO pe timpul mandatului lui Brosio, îiatribuie acestuia meritul de a fi oferit „ingredientul politic”necesar pentru găsirea consensului în cazul celor mai dificileaspecte. El apreciază că reuşita succesul lui Brosio în acest sensse datorează stilului său diplomatic precaut şi înţelept, care acontribuit de multe ori la facilitarea unei înţelegeri comune şi acomunicării între aliaţi.

Brosio a fost un avocat entuziast al dejunurilor de lucru aleambasadorilor la NATO din zilele de marţi, unde reprezentanţiipermanenţi se puteau întâlni într-un cadrul informal pentru a găsişi elabora obiective comune de politică. Spre deosebire depredecesorul său, Dirk Stikker, Brosio şi-a făcut un obicei din aparticipa la aceste dejunuri, care s-au transformat astfel într-unelement deosebit de important şi unic al mecanismului instituţionalal NATO.

Brosio a reuşit de asemenea să dezvolte relaţii de lucru reale cuambii Comandanţi Supremi Aliaţi din Europa care au ocupat aceastăfuncţie pe timpul mandatului său de secretar general – generaliiamericani Lyman L. Lemnitzer şi Andrew J. Goodpaster – în pofidapersonalităţilor şi stilurilor lor de conducere foartediferite.

Având în vedere că secretarul general poate influenţa deciziileNATO doar prin asigurarea preşedinţiei Consiliului Nord-Atlantic şinu are nici o autoritate formală sau putere decizională în privinţapoliticii Alianţei, abilitatea liderului NATO de a orienta Alianţaîn noi direcţii este întotdeauna limitată. Ca mulţi secretarigenerali, Brosio s-a luptat uneori pentru a-şi face auzită vocea,iar rezultatul impactului său personal asupra politicii Alianţei nutrebuie supra-estimat. Totuşi, luând în considerare provocărilestrategice complexe cărora NATO a trebuit să le facă faţă lamijlocul anilor 60 ai secolului trecut, datele istorice evidenţiazăo imagine extrem de favorabilă a anilor în care el s-a aflat lacârma NATO. Într-adevăr, abordarea înţeleaptă şi diplomaţia plinăde tact pe care Brosio le-a adus cu el reprezintă calităţi pe caretoţi secretarii generali trebuie să le cultive pentru a ajutaAlianţa să parcurgă perioadele de transformare şi să depăşeascădivergenţele între aliaţi.

Ryan C. Hendrickson esteprofesor asociat de ştiinţe politice la Eastern Illinois Universityşi scrie o carte despre secretarii generali ai NATO.