LIMBA
Datorită traducerilor, ediţia online în limba română a Revistei NATO apare la aproximativ două săptămâni după varianta în limba engleză.
DESPRE REVISTA NATO
POLITICA EDITORIALĂ
INFORMAŢII COPYRIGHT
COLECTIVUL DE REDACŢIE
 RSS
TRIMITEŢI ACEST ARTICOL UNUI PRIETEN
ABONAŢI-VĂ LA REVISTA NATO
  

Atât de aproape – şi totuşi atât de departe

© Reuters/Tomas Bravo

În acest an, Departamentul Justiţiei din SUA a declarat că organizaţiile mexicane specializate în traficul de droguri reprezintă cea mai mare ameninţare din domeniul criminalităţii organizate la adresa Statelor Unite. Dar, aici, Sam Quinones, care a petrecut zece ani în Mexic, susţine că problemele acestei ţări au doar implicaţii de securitate limitate pentru SUA – în acest moment.

Un economist care a studiat ratele crimelor produse la frontieră mi-a spus odată că el compara infractorii din bandele de droguri cu Tony Soprano. În esenţă, în ambele cazuri era vorba de capitalişti delicvenţi, care doreau, în primul rând, să câştige bani.

Numai că americanul Tony Soprano a prezentat interes doar pentru poliţiştii locali şi, poate, pentru Comisia pentru Criminalitate din New Jersey. Armata SUA nu a fost niciodată preocupată de el.

Între timp, a spus el, neglijenţa ambelor ţări a făcut ca mai mulţi Tony Soprano din Mexic să „devină ameninţări naţionale”. „Ei controlează aproape întreaga regiune de graniţă mexicană”.

Acest mod de gândire despre actorii din războiul mexican al drogurilor vechi de patru ani acum este util când se analizează ameninţările pe care le reprezintă aceştia.

În ianuarie, poliţia din Tijuana a arestat un bărbat cunoscut ca „El Pozolero” – Producătorul de supă – al cărui serviciu plătit (600 de USD pe săptămână) era să dizolve corpuri umane în acid

Războiul nu are precedent pentru câteva motive.

În timpul mandatului preşedintelui Felipe Calderon, guvernul mexican a atacat şi a extrădat, pentru prima dată, traficanţii şi le-a confiscat banii şi armele. Timp de ani de zile, începând din anii ’70 ai secolului trecut, elemente ale guvernului mexican au facilitat şi au organizat comerţul cu droguri.

Cel mai important moment din acel capitol s-a produs când s-a descoperit că fratele preşedintelui Carlos Salinas, Raul, avea sute de milioane de dolari în conturi deschise la bănci străine, care proveneau din banii plătiţi pentru protecţie de către cartelul drogurilor din Golf.

În parte, datorită noii atitudini a guvernului, traficanţii au devenit figuri publice şi au început să ucidă cu sălbăticie. Mai înainte ei obişnuiau să arunce cadavrele în râpe sau în gropi săpate în pripă. Acum, cadavrele sunt găsite la colţ de stradă şi poartă avertismente scrise. Acestea sunt, deseori, decapitate.

În ianuarie, poliţia din Tijuana a arestat un bărbat cunoscut ca „El Pozolero” – Producătorul de supă – al cărui serviciu plătit (600 de USD pe săptămână) era să dizolve corpuri umane în acid, pentru o facţiune a cartelului din Tijuana. Câteva dintre recipientele pline cu acel acid au fost descoperite în faţa unui restaurant, toamna trecută.

© Reuters/Daniel Aguilar

Între timp, traficanţii au început să expună afişe în parcuri şi pieţe, acuzând guvernul de cooperare cu rivalii lor. Youtube.com a devenit forumul lor de propagandă, unde companii anonime postează materiale video şi narco-balade, pentru a lăuda un lider de cartel şi a-l critica pe un altul.

Această nouă sfidare doreşte să intimideze publicul, guvernul şi rivalii.

Războiul a implicat armata mexicană, căreia i s-a solicitat să controleze punctele fierbinţi de pe teritoriul ţării.

Toate acestea se întâmplă deoarece bandele de droguri, ai căror membri au început ca nişte infractori mărunţi care ar fi trebuit să rămână de interes local, s-au metamorfozat în ameninţări la adresa securităţii naţionale a Mexicului.

Fără nicio îndoială, lucrurile stau rău.

Indiferent de ce s-ar spune, aceşti traficanţi sunt oameni de afaceri, nu ideologi. Ceea ce îi interesează sunt afacerile.

Până în prezent, această violenţă s-a extins doar într-o foarte mică măsură în Statele Unite

Anterior, în cursul acestui an, s-au spus multe despre potenţialul acestei violenţe de a se extinde în Statele Unite. Se pare că în special CNN-ul a fost obsedat de această idee câteva săptămâni în primăvară şi a dedicat ore întregi de talk show-uri cu opinii despre această posibilitate – dintre care unul a fost al meu.

Până în prezent, această violenţă s-a extins doar într-o foarte mică măsură în Statele Unite.

Aceasta este o poveste remarcabilă. În anii ’80 ai secolului trecut, în Florida, columbienii specializaţi în cocaină s-au împuşcat pe străzile din Miami, iar rata crimelor a crescut brusc la cote extrem de înalte. Chicago a fost faimos pe timpul Prohibiţiei pentru vărsările sale de sânge produse în public. Când Bloods şi Crips s-au luptat pentru a intra pe piaţa din Los Angeles şi din inima Americii, împuşcăturile au avut ecou în întreaga ţară.

Dar, străzile americane nu au simţit războiul de o sălbăticie fără precedent al drogurilor, care face ravagii la sud de graniţa dintre SUA şi Mexic, faimoasă pentru faptul că este foarte penetrabilă.

Ciudad Juarez a înregistrat cca. 3.000 de omucideri în ultimele 20 de luni. Militari cu arme de asalt patrulează străzile sale. În acelaşi timp, la numai 200 de yarzi, peste graniţă, El Paso, cu numai 30 de omucideri, este unul dintre cele mai sigure oraşe ale Americii.

© Reuters/Tomas Bravo

În 2008, cartelurile drogurilor s-au luptat pentru controlul rutei prin Nogales, Sonora, iar rata omuciderilor din acel oraş s-a triplat, ajungând la 126. De cealaltă parte a graniţei, Nogales, Arizona, a înregistrat doar trei omucideri, în acelaşi interval de timp.

În 2005 şi 2006, Nuevo Laredo a fost paralizat de un val feroce de crime produse de carteluri – înregistrând un număr total de 367 de crime în acei ani. Laredo, Texas, peste Rio Grande, a fost martorul dublării numărului de omucideri, dar acesta a crescut doar la 45 – deşi este un oraş de o mărime similară. De atunci, numărul de omucideri din Laredo a scăzut la valoarea sa anuală obişnuită, de cca. zece.

Forţele destinate combaterii drogurilor din America semnalează prezenţa unor traficanţi mexicani care acţionează în zona lor, dar care caută să nu iasă în evidenţă. De exemplu, Atlanta a devenit un nod de distribuţie pentru drogurile importate de cartelurile mexicane care s-au decapitat între ele în Mexic. Totuşi, oraşul a fost martor la foarte puţină violenţă sfidătoare de acest fel.

Având în vedere că Arizona este noua poartă de intrare a drogurilor mexicane, Phoenix-ul a devenit capitala răpirilor pentru răscumpărări din SUA. Dar chiar şi în cazul acestor acte, în medie aproape unul pe zi, toţi suspecţii şi toate victimele sunt, fără excepţie, traficanţi mexicani. Locuitorii obişnuiţi ai Phoenix-ului ştiu prea puţin despre ceea ce se întâmplă.

Deşi lumea noastră implică o vastă inter-conectivitate globală, instituţiile locale joacă, în continuare, rolul cel mai important pentru a face ca viaţa să poată fi trăită. Acest lucru este în special adevărat când este vorba de criminalitate şi de o dezvoltare economică echitabilă.

Aceasta este, în mod cert, lecţia oferită de războiul mexican al drogurilor.

Poliţia americană este, în cea mai mare parte, bine plătită, antrenată, înarmată şi motivată. Tribunalele, penitenciarele şi închisorile americane funcţionează. Niciunul dintre aceste lucruri nu este, însă, valabil în Mexic

În mod cert, actuala stare de fapte depinde de bunăvoinţa delicvenţilor. Traficanţii mexicani se abţin să producă o vărsare de sânge fără niciun rost pe străzile din SUA, deoarece răspunsul le-ar afecta principalele priorităţi: afacerile şi fluxul de droguri care aduc beneficii sudului.

Dar principalul motiv pentru acest lucru este că ei ştiu că forţele de SUA care asigură respectarea legii reprezintă un inamic deosebit de puternic. Poliţia americană este, în cea mai mare parte, bine plătită, antrenată, înarmată şi motivată. Tribunalele, penitenciarele şi închisorile americane funcţionează.

Niciunul dintre aceste lucruri nu este, însă, valabil în Mexic. Instituţiile locale au rămas sub-dimensionate timp de secole, în timp ce guvernul central s-a supra-dezvoltat. Guvernele mexicane locale au fost un apendice al guvernului statului până în 1983 şi sunt, în continuare, slabe şi sub-finanţate. Guvernul central se află într-o stare doar ceva mai bună. Poliţiştii incapabili reprezintă numai una dintre consecinţe.

Este, de asemenea, important să remarcăm diferenţa dintre afacerile cu droguri din Statele Unite şi cele din Mexic.

Odată ce drogurile au intrat în Statele Unite, nu există nicio ierarhie, niciun actor cheie sau vreo oligarhie care să emită ordine. Dimpotrivă, cea mai mare parte a vastei pieţe de droguri din SUA este asemănătoare economiei acestei ţări: un spaţiu lipsit, în mare măsură, de reglementări, deschis pentru toţi antreprenorii de mică anvergură. Ei pot veni şi pleca, se pot retrage sau sunt ucişi sau închişi, într-un timp relativ foarte scurt – iar ei sunt înlocuiţi, aproape la fel de repede, de alţii, care doresc să-şi asigure un loc pe piaţă.

Atunci când s-au produs în SUA, răpirile legate de droguri au avut un efect în plan local şi au fost de scurtă durată. Priviţi la diverşii „don-i” ai mafiei italiene, sau la Nicky Barns, regele heroinei din Harlem din anii ’70 ai secolului trecut, sau la oricare dintre şefii bandelor din Los Angeles – toţi fac dovada unui sistem de justiţie american eficient în combaterea criminalităţii, ca să nu mai vorbim de duplicitatea lumii drogurilor.

Totuşi, în unele părţi ale Mexicului, traficanţii de droguri au acumulat armament militar, o capacitate de temut în privinţa informaţiilor şi legături la nivelul guvernului şi recrutează luptători dintr-un ocean de tineri săraci, dornici să se alăture lor.

Traficul mexican cu droguri, în mare măsură similar economiei Mexicului, este controlat de câţiva producători extrem de puternici. Chiar când aceştia sunt în detenţie, corupţia le permite să-şi exercite puterea dincolo de zidurile închisorii. Priviţi la evadarea din 2001 a lui Joaquin „El Chapo” Guzman, care rămâne simbolul unui infractor mexican mai curând mărunt transformat într-o ameninţare la adresa securităţii naţionale.

© Reuters/Tomas Bravo

Toate acestea susţin ideea că o ameninţare la adresa securităţii naţionale generată de traficanţii mexicani din Statele Unite pare improbabilă pe termen scurt, în următorii câţiva ani.

Propriile lor interese de afaceri îi fac să nu dorească să genereze o astfel de ameninţare. În plus, însăşi natura afacerilor cu droguri – la care iau parte gangsteri, cei dependenţi şi alţi actori certaţi cu legea – pare prea puţin potrivită pentru atacurile metodice şi organizate de felul celor executate de teroriştii islamici.

O ameninţare cu mult mai plauzibilă la adresa Statelor Unite ar putea fi constituită de deteriorarea lentă a Mexicului, datorită atacurilor neîntrerupte ale traficanţilor şi tuturor evoluţiilor alimentate de armele şi de banii care îşi au originea în SUA. Acest proces a început deja.

Acesta este mai discret decât ar fi o serie de atacuri dramatice pe teritoriul SUA şi, de aceea, este, de departe, cu mult mai subtil. Doar criza se pare că schimbă relaţiile dintre SUA şi Mexic. Această ţară de abia dacă a fost menţionată în campania prezidenţială din SUA din 2008. Şi a intrat în atenţia Washingtonului sau a celor mai mulţi americani, în primăvara trecută, numai după ce au fost ucişi peste 12.000 de oameni – dintre care mulţi de-a lungul frontierei – în ultimii patru ani.

Astăzi, se pare că numai o angajare sporită la nivelul celor două ţări, de o amploare fără precedent, poate conduce la o soluţie pentru ceea ce se întâmplă în prezent.

Totuşi, acest lucru ar putea obliga ambele ţări să realizeze schimbări interne atât de dificile, încât s-ar putea ca politicienii să prefere să le amâne.

Cei mai mulţi analişti consideră că Mexicul trebuie să iniţieze reforme. Dar sistemul legislativ mexican este practic paralizat, iar schimbările se produc lent

De exemplu, Arizona, Nevada şi Texasul au legi permisive în privinţa cumpărării armelor şi, practic, toţi observatorii mexicani consideră că acest lucru ajută la înarmarea cartelurilor. Preluarea controlului asupra Asociaţiei Naţionale a Carabinelor (NRA) ar putea reprezenta o încercare pentru care mulţi dintre legislatori nu sunt pregătiţi.

Cei mai mulţi analişti apreciază că, între timp, Mexicul trebuie să înceapă unele reforme considerate esenţiale, atât pentru lupta împotriva traficanţilor, cât şi pentru o dezvoltare echitabilă, astfel încât mai puţini mexicani să recurgă la contrabanda cu droguri. Acestea includ, printre multe altele, reforme privind învăţământul, sistemul de justiţie pentru combaterea criminalităţii şi guvernarea localităţilor. Câteva dintre acestea au început. Dar sistemul legislativ mexican este practic paralizat, iar schimbările se produc lent.

Traficanţii de droguri au creat ultimul lucru pe care ei, sau mulţi analişti, l-au considerat cu putinţă: o criză în care Mexicul şi Statele Unite pot să depăşească divergenţele dintre ele pentru a găsi o platformă comună şi a acţiona împreună.

Aspectul ciudat al războiului mexican al drogurilor este că acesta reprezintă o ameninţare doar în măsura în care o permit cele două ţări. Dar acesta a fost cazul cu traficanţii de droguri, începând din perioada când ei erau doar nişte delicvenţi mai curând mărunţi.

Participaţi aici:    DiggIt   MySpace   Facebook   Delicious   Permalink