LIMBA
Datorită traducerilor, ediţia online în limba română a Revistei NATO apare la aproximativ două săptămâni după varianta în limba engleză.
DESPRE REVISTA NATO
POLITICA EDITORIALĂ
INFORMAŢII COPYRIGHT
COLECTIVUL DE REDACŢIE
 RSS
TRIMITEŢI ACEST ARTICOL UNUI PRIETEN
ABONAŢI-VĂ LA REVISTA NATO
  

Get the Flash Player to see this player.

Jamie Shea: Kosovo – atunci şi acum

Jamie Shea discută despre NATO, Kosovo şi hamburgerii McDonald’s. Priviţi mai jos dacă doriţi să accesaţi direct o anumită întrebare.

Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO în timpul campaniei de 78 de zile desfăşurată pentru a pune capăt crizei umanitare din Kosovo în 1999, se întoarce în biroul de presă unde şi-a susţinut zilnic conferinţele de presă, pentru a ne oferi opinia sa privind învăţămintele desprinse de către NATO şi Kosovo.

Durata materialului video: 30:41

Trimitere la o întrebare

Aţi crezut întotdeauna în succesul campaniei Kosovo?

Ei bine, da, am crezut, iar motivul evident este că am considerat că o organizaţie ca NATO, Statele Unite şi principalele puteri europene urmau să-şi pună credibilitatea în joc în mod semnificativ, cu mult mai mult decât în cazul a tot ceea ce NATO făcuse mai înainte, prin lansarea acelei operaţii. Şi, desigur, odată ce credibilitatea democraţiilor occidentale era în joc, pentru oameni ca Tony Blair, Bill Clinton sau Chirac, acest lucru a fost de asemenea legat de credibilitatea politică internă.

Aşa că, am considerat că, indiferent de cât de mult va dura, de cât de dificil va fi, NATO va trebui să meargă până la capăt.

Am simţit, de asemenea, că aliaţii aveau nevoie de mult timp pentru a ajunge la o decizie. Fuseseră luni şi luni de negocieri cu sârbii şi albanezii kosovari. Fuseseră luni şi luni de discuţii privind strategia internă, planul aerian, întreaga campanie. M-a uimit, deci, faptul că aveam dificultăţi în a lua o decizie, dar este ceva normal pentru NATO ca, odată ce a fost luată o decizie, după multe dezbateri, aceasta să fie dusă la îndeplinire. Şi am crezut chiar că va fi necesar să folosim trupe terestre, în pofida reticenţei în această privinţă, în cazul în care campania aeriană nu va da rezultatele scontate.

A existat vreodată un „Plan B”?

Nu, nu a existat într-adevăr, deoarece Alianţa şi-a investit, aşa cum am spus, toată credibilitatea sa în această operaţie, iar NATO nu este, la urma urmelor, ca alte organizaţii. Nu este o organizaţie economică sau socială. Este o organizaţie politico-militară de securitate şi dacă vei spune membrilor tăi, ascultaţi, suntem serioşi în privinţa faptului de a vă apăra, suntem o organizaţie serioasă, facem ceea ce spunem şi spunem ceea ce facem, atunci factorul credibilităţii este mult, mult, mult mai important pentru o organizaţie de securitate, decât pentru un alt tip de grupare internaţională.

Ce pregătiri s-au făcut pentru informare şi mass-media de război?

Ei bine, vă spun sincer că nu eram pe atât de bine pregătiţi în această privinţă pe cât ar fi trebuit. Poate trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. Tot ceea ce pot să spun este că, pentru NATO, Kosovo reprezenta ceva cu totul nou. NATO nu s-a aflat niciodată în război, chiar dacă nu l-am numit război, ci mai curând conflict. Dar nu fusesem niciodată implicaţi mai înainte într-o acţiune militară de o astfel de amploare. Ştiţi, suntem acum în Afganistan, iar schimburile de focuri de armă şi luptele sunt la ordinea zilei, devin un lucru mult mai familiar, dar Kosovo a echivalat cu pierderea virginităţii din acest punct de vedere, deoarece am trecut de la faza de securitate, în principal, prin descurajare şi prevenire, la faza securităţii prin acţiuni, luptă, pierderi de vieţi omeneşti şi asumarea de riscuri. Şi, deoarece era ceva nou, nu cred că ne gândisem de fapt mai înainte exact la ce urma să se schimbe, imediat după ce au căzut primele bombe aliate.

În al doilea rând, cred că exista un punct de vedere, care s-a dovedit total greşit, că Milosevic va arunca prosopul după câteva zile de bombardamente executate de NATO, că el se va răzgândi imediat şi va spune că nu doreşte escaladarea. Am încercat o cacialma cu NATO, nu am reuşit, trebuie să mă reîntorc la masa negocierilor.

Astfel, noi nu ne-am pregătit pentru o campanie lungă şi, de aceea, nu ne-am pregătit pentru stresul generat de mass-media, pe care îl presupune în mod inevitabil o campanie lungă, imediat după începutul său.

Ce învăţăminte s-au desprins despre mass-media ca armă?

Pregăteşte-te pentru ce poate fi cel mai rău. Nu accepta scenarii roz, de genul totul va fi în ordine la noapte. Pregăteşte-te pentru ce poate fi cel mai rău. Şi pregăteşte-te să fii criticat. De asemenea, cred în mod sincer că, în acea perioadă, noi cei de acolo simţeam că facem ceea ce era corect. Aveam o cauză morală justă, doar încercasem întâi să negociem. Jucasem după reguli. Fusesem la ONU, pentru a încerca să obţinem o rezoluţie a Consiliului de Securitate. Ameninţasem cu folosirea forţei, înainte de a o întrebuinţa de fapt. Încercasem să venim cu un acord echitabil pentru ambele părţi, pe care sârbii ar fi trebuit în mod rezonabil să-l accepte şi, de aceea, sprijinul opiniei publice avea să fie copleşitor. Urma să fie ceea ce americanii numesc un no-brainer, un lucru atât de simplu şi uşor pentru care nu trebuie să te gândeşti prea mult.

Şi de aceea, ştiţi, mass-media nu trebuiau să constituie o problemă, deoarece toate acestea ne făcuseră galerie. (Râsete). Această abordare avea să se dovedească naivă. Am descoperit că şi atunci când oamenii cred că ai o cauză justă aceştia nu sunt de acord în mod necesar cu bombardamentele, ei nu sunt în mod necesar de acord cu tactica ta, sau cu strategia ta, lor nu le plac pierderile colaterale, temutul moment când, în pofida celor mai bune planuri, lucrurile încep să meargă prost şi îi ucizi, de fapt, pe unii dintre oamenii pe care încerci să îi ajuţi. Şi, de asemenea, ştii, că sârbii vor desfăşura efectiv un fel de proprie campanie de contra-informare împotriva noastră.

Cred, deci, că acum recunoaştem faptul că orice fel de campanie militară urmează să fie controversată la nivelul publicului. Unii vor fi pacifişti cu orice preţ. Alţii, potrivit opiniei mele, se vor concentra mai mult asupra întrebării „este aceasta o strategie care va aduce victoria?”. Alţii se vor simţi pur şi simplu frustraţi că lucrurile se mişcă prea încet un timp îndelungat înainte de a aduce succesul.

În orice caz, mijloacele de comunicare în masă consideră că treaba lor nu este să fie şefi de galerie, ci să pună întrebări dificile şi indiscrete. Aşa că, lecţia numărul unu este să fii pregătit pentru cel mai rău lucru posibil şi organizaţii, organizaţii, organizaţii. Nu reuşeşti în aceste încercări pur şi simplu prin a te baza pe mesaje cheie sau purtători de cuvânt talentaţi, comunicatori carismatici. Nu, nu, nu, trebuie să ai organizaţiile de mass-media corespunzătoare, care să pregătească faptele, să investigheze, să furnizeze mesajul în modul cel mai eficient cu putinţă. Şi nu poţi să tratezi dimensiunea mass-media cu mai puţină seriozitate decât tratezi operaţia militară însăşi.

Ce s-a dovedit a fi un lucru mai puternic şi eficient: unitatea aliaţilor sau loviturile aeriene aliate?

Păi, cred că loviturile aeriene nu au fost chiar atât de eficiente pe cât sperasem. Adică, să privim în mod realist, ştim acest lucru acum. Problema în cazul forţei aeriene este că, dacă o foloseşti într-un mod decisiv, produci distrugeri foarte mari la nivelul economiei, societăţii şi chiar al populaţiei civile. Puteai să faci asta în Al Doilea Război Mondial, Paule, ştim acest lucru. Bombardamente precum cele aliate asupra Germaniei şi Japoniei nu se pot repeta acum. Trebuie să foloseşti forţa aeriană într-un mod mult mai selectiv, potrivit regulilor impuse de dreptul internaţional. Dar, hai să fim sinceri, acest lucru o face mai puţin eficientă şi, de asemenea, sau cel puţin, acesta va avea nevoie de mai mult timp pentru a avea un impact.

Deci, am sperat, desigur, că am distrus mai multe tancuri sârbeşti decât am făcut-o în realitate şi, de aceea, aşa cum am spus-o mai înainte, oameni ca Tony Blair se gândeau serios, spre sfârşit, că, pentru a învinge, ar fi fost necesară nu numai o campanie aeriană, ci şi una terestră. Din fericire, nu a trebuit să o facem, dar ne gândeam la acest lucru spre sfârşit.

Astfel, opinia mea este că unitatea aliaţilor a prevalat în mod cert. Cred că Milosevic a sperat că, aşa cum obişnuia să spună Napoleon, „Doamne, dacă trebuie să lupt, fă să fie împotriva unei coaliţii”. Aşa cum ştiţi, coaliţiile sunt slabe, se destramă foarte rapid, oamenii rup rândurile. Şi cred că, doar după 78 de zile, Milosevic a realizat că, în pofida tuturor problemelor noastre, acest lucru nu se va întâmpla şi că Alianţa urma să-şi menţină unitatea, astfel încât el a chemat ONU şi a început să caute o cale de scăpare.

Sunteţi dezamăgit de faptul că unitatea aliaţilor din timpul campaniei nu s-a mai manifestat când a fost vorba de recunoaşterea independenţei Kosovo?

Ei bine, sunt dezamăgit, în sensul că aş fi sperat să fi avansat mai mult în privinţa Kosovo. Mă refer la o societate vindecată, reintegrată şi reconciliată, cu o economie înfloritoare şi aflată pe drumul către integrarea euro-atlantică, dar, în mod cert, toate acestea aparţin încă viitorului. Sunt, deci, desigur, dezamăgit că nu am făcut mai multe progrese în ultimii zece ani şi că multe dintre aspectele fundamentale existente în 1999, în special din punct de vedere al relaţiilor între sârbi şi albanezi, nu s-au schimbat.

Şi, în mod evident, ar fi bine să avem o comunitate internaţională unită pe deplin în privinţa viziunii asupra viitorului Kosovo, dar trăim într-o lume reală.

Vreau să spun că, în 1999, nu am lansat campania aeriană pentru a determina apariţia unui Kosovo independent. Scopul nu a fost niciodată realizarea acestui lucru sau înlăturarea lui Milosevic, deşi, ştiţi, poate că nu ne plăcea prea mult de el, dar schimbarea regimului nu a fost obiectivul. Obiectivul a fost impulsul umanitar de a stopa epurarea etnică şi de a crea un mediu stabil, în care politica putea să-şi ocupe din nou locul său. Deoarece nu puteai să faci politică, atâta vreme cât forţele sârbeşti îi măturau şi îi epurau pe albanezi sau atâta vreme cât Armata de Eliberare din Kosovo îi ucidea pe poliţiştii sârbi.

Cred, deci, că a spune, astăzi, că este o dezamăgire că nu avem un Kosovo independent, în sensul de a fi recunoscut de toată lumea, reprezintă o interpretare greşită a motivului pentru care am lansat, în primul rând, Operaţia Allied Force. Adică, dacă schimbarea regimului sau un Kosovo independent ar fi fost obiectivul, atunci nu ai fi avut, în primul rând, unitatea aliaţilor pentru a începe operaţia.

Dar din nefericire, desigur, trebuie să te confrunţi cu noi situaţii generate de intervenţii. Intervenţiile schimbă dinamica politică. De asemenea, înţeleg că este inevitabil mai dificil pentru unele ţări să fie de acord cu un Kosovo independent, când Serbia este o ţară democratică. Sincer vorbind, ar fi fost mult mai uşor să o fi făcut atunci când Milosevic se afla încă la putere. Acesta nu dorea să facă nicio mişcare şi nici să negocieze. Este mult mai greu să impui un Kosovo democratic unei Serbii care păşeşte acum spre Uniunea Europeană, după ce a semnat Acordul de Stabilizare şi Asociere cu UE, şi este partener al NATO.

Având în vedere toate aceste aspecte, comunitatea internaţională a decis totuşi, în mod corect după opinia mea, că, dat fiind trecutul, Kosovo nu se poate reîntoarce sub autoritatea directă a Belgradului. Independenţa a fost declarată. Ea a fost recunoscută de un număr de aliaţi. Astfel, trebuie pur şi simplu să găsim un tip de soluţie constructivă, care să satisfacă atât dorinţa de independenţă a kosovarilor albanezi, cât şi sentimentele sârbilor doritori să menţină legături strânse cu Belgradul.

Şi nu este uşor, dar sunt convins că vom reuşi să venim cu soluţii pline de imaginaţie pentru calea prin care să facem acest lucru. Există o mulţime de precedente în lume pentru care s-a putut găsi acel tip de acord şi trebuie doar să facem în aşa fel încât activitatea politică să continue.

Acesta este lucrul cheie. Să nu stagnezi, chiar dacă este dificil, să asiguri continuitatea activităţii politice.

Este acum pur şi simplu vorba ca Serbia să accepte realitatea din teren?

Ei bine, da, în sensul că noi trebuie să tăiem cumva Nodul Gordian. Kosovarii albanezi vor să fie independenţi. Nu este vorba doar de un partid politic sau de un procentaj mic din populaţie. Există un sentiment copleşitor şi ei şi-au declarat independenţa, iar unii aliaţi mari, ca Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Franţa, aliaţi importanţi, au recunoscut acest lucru. De fapt, cred că sunt aproape 45 de ţări în întreaga lume. De acord, nu există încă o majoritate în cadrul Adunării Generale a ONU care să fi recunoscut acest fapt, dar sunt sigur că numărul ţărilor care au recunoscut Kosovo va continua să crească.

Astfel, nu cred că kosovarii se vor răzgândi în privinţa acelei declaraţii de independenţă. Pe de altă parte, cred, totuşi, că va trebui să găsim, am spus-o cu o clipă în urmă, o cale care recunoaşte, de asemenea, că Serbia are un interes legitim în treburile din Kosovo, datorită unei minorităţi sârbe încă foarte mari. Şi noi vrem ca minoritatea sârbă să rămână în Kosovo. Vrem un stat multi-etnic în Kosovo.

Încă odată, mă repet, dar cred că, întrucât procesul avansează, va trebui să căutăm soluţii pline de imaginaţie. Adică, o soluţie evidentă este ca Serbia şi Kosovo să adere la Uniunea Europeană şi chiar, cine ştie, poate într-o zi, la NATO, deoarece, desigur, pe măsură ce te integrezi în structuri mari, ca Uniunea Europeană, aspectele legate de frontiere, posesia asupra teritoriului şi altele devin mai puţin importante. Societăţile devin mai fluide, mai deschise una faţă de cealaltă.

Sunt sigur, deci, că soluţia poate fi găsită pe termen lung numai într-un fel de cadru european.

KING: Unul dintre celelalte interviuri ale acestui număr este cu Paddy Ashdown.

SHEA: Da, îl cunosc bine.

Este corect să spunem că independenţa kosovară reprezintă preţul care trebuie plătit pentru iresponsabilitatea regimului lui Milosevic?

Da, însă pot vorbi doar în nume personal aici, deoarece, aşa cum am menţionat, unii aliaţi au opinii diferite, astfel încât nu pot să vă ofer decât un punct de vedere propriu, dar totuşi cred că este corect să fac acest lucru. Albanezii kosovari erau pregătiţi la Rambouillet, înainte ca violenţa să izbucnească la începutul lui 1999 sau să re-înceapă în mod semnificativ, ei erau pregătiţi, deşi acceptaseră cu reticenţă, sub o oarecare presiune din partea comunităţii internaţionale, dar erau pregătiţi să accepte autonomia. Ei s-au întors la Rambouillet spunând da, că vor fi de acord. Am dori un referendum, un referendum consultativ privind viitorul după trei ani, dar putem să continuăm să trăim alături de sârbi dacă putem avea din nou autonomia pe care Milosevic ne-a anulat-o în 1989.

Şi sârbii au fost cei care… Adică, un alt guvern din Serbia, în mod evident, încă vechiul regim al lui Milosevic, care a refuzat acest lucru şi nu era pregătit să reinstaureze o autonomie substanţială.

Deci, într-o oarecare măsură, da, trebuie spus că guvernul sârb de atunci poartă responsabilitatea pentru folosirea excesivă a forţei, care a produs alienarea permanentă a albanezilor kosovari, şi faptul că a refuzat un compromis politic corect. În acel moment, ei au crezut, în mod eronat, că vor putea câştiga mai mult pe câmpul de luptă decât la masa negocierilor, iar conflictul, am mai spus-o, a creat o dinamică în cadrul căreia albanezii kosovari nu erau pregătiţi să accepte nimic altceva decât independenţa. În acelaşi timp, grupul de contact, grupul comunităţii internaţionale care a negociat aranjamentele la ONU, a fost, de asemenea, de acord că nu exista nicio cale de întoarcere la status quo-ul anterior.

Şi dacă nu te poţi întoarce la status quo-ul anterior, atunci este clar că trebuie să oferi ceva nou.

Cât de important a fost ca Serbia să devină o democraţie?

KING: Vorbind despre autonomie, aş dori să vă reamintesc un citat. Ceva ce aţi spus atunci.

Aţi menţionat că, atunci când oamenii au fost foarte oprimaţi în propria lor ţară, ei vor înţelege, probabil, că singura soluţie este independenţa, dar dacă Serbia era o Serbie democratică, o Serbie bazată pe pluralism, un tip descentralizat de Serbie, atunci cred că situaţia ar fi fost alta. Ce credeţi despre acest lucru astăzi?

SHEA: Ei bine, am spus asta atunci, dar poate că am greşit şi nu am avut curajul să spun că, în măsura în care, da, cred că foarte mulţi oameni au sperat, sincer, că, odată ce Serbia devine o ţară democratică, aşa cum a fost cazul după căderea lui Milosevic şi alegerea lui Kostunica şi a lui Tadic, albanezii şi sârbii ar fi putut să se întâlnească, din nou, şi să negocieze şi să ajungă la o soluţie care ar fi urmat să satisfacă în final ambele părţi.

Şi din nou, ştiţi, că trebuie să recunoaştem că acest lucru a primit din partea comunităţii internaţionale un bun impuls. Martti Ahtisaari, care a fost atât de util în acel moment în '99 pentru a-i convinge pe sârbi să-şi retragă forţele, a revenit în prim plan, după cum cunoaşteţi, fiind împuternicit de ONU să elaboreze un plan Ahtisaari. Negocierile au început. Un al doilea exerciţiu s-a desfăşurat sub umbrela EU, când Wolfgang Ischinger a implicat Rusia, părţile, Statele Unite şi Uniunea Europeană. Astfel, iarăşi, am făcut o nouă încercare corectă, dar, în final, cele două părţi erau foarte, foarte divizate.

Trebuie de asemenea să fim sinceri şi să spunem că aveam certitudinea că, deşi aveam o Serbie democratică, în atitudinea lor faţă de Kosovo se manifesta totuşi un curent naţionalist puternic. Acesta este, cred, deci, motivul pentru care acum multe ţări NATO, deşi nu toate, dar multe, au decis că independenţa este singura cale viabilă pentru a avansa.

Dar, în acelaşi timp, trebuie să vedem, în special în nordul Kosovo, unde este o enclavă dominată de sârbi, ce tip de aranjamente speciale pot fi identificate pentru a garanta acelor sârbi sentimentul că nu sunt oarecum blocaţi într-un stat străin, că pot avea legături peste graniţă. Ştiţi că avem soluţii europene pentru acest caz. Adică, uitaţi-vă acum la Irlanda de Nord. Acordul din Vinerea Mare din Irlanda de Nord a reprezentat un mare pas înainte, întrucât catolicii au înţeles imediat că puteau trăi în Irlanda de Nord, împreună cu protestanţii, pe baza unui acord pentru împărţirea puterii, menţinând totodată foarte, foarte multe legături cu sudul, cu Republica Irlanda, peste graniţă, iar mulţi dintre ei au dublă cetăţenie, de exemplu, un lucru întâlnit şi în alte părţi.

Ştiţi, priviţi la vorbitorii de germană din Belgia, care trăiesc în Belgia foarte fericiţi şi trec graniţa zilnic pentru a merge la lucru în Germania. Vreau să spun că, în Uniunea Europeană poţi găsi multe feluri de activităţi trans-frontaliere, deoarece integrarea a făcut ca aceste aspecte privitoare la graniţe şi teritorii să-şi piardă treptat semnificaţia.

Sunt sigur că, într-o zi, vom avea acest fel de situaţie şi în Balcani, dar problema acum este să nu se ajungă la o stagnare, care să frustreze ambele părţi pentru că nu există progrese reale, întrucât unii ar putea să fie astfel tentaţi să recurgă într-un fel din nou la violenţă. Aşa cum am spus mai înainte, chiar dacă, ştiţi, soluţia finală se află încă dincolo de orizont, cel mai important lucru este să menţinem funcţionarea procesului politic, în cadrul căruia părţile să discute, să comunice. NATO şi UE, acum că ne asumăm împreună într-un fel responsabilitatea pentru viitorul Kosovo, avem nevoie de asemenea să vorbim între noi, astfel încât să direcţionăm procesul în cel mai fin mod posibil de care suntem capabili.

În ce moment aţi simţit că poate fi un singur rezultat – independenţa – în cazul situaţiei Kosovo?

KING: Vorbiţi despre faptul că au fost făcute multe eforturi de către comunitatea internaţională pentru ca acest proces să avanseze şi să asigure cel mai mare număr posibil de oameni care să fie mulţumiţi de rezultat. Nu s-a reuşit acest lucru. A fost vorba de Kai Eide, de Ahtisaari, de o succesiune.

SHEA: Da.

KING: În ce moment v-aţi dat seama că poate fi un singur sfârşit şi că acesta însemna independenţa?

SHEA: Păi, cred că problema, desigur, este că după 1999 Serbia nu a mai jucat niciun rol în Kosovo şi că, deşi Rezoluţia 1244 a continuat să asigure suveranitatea sârbă, aceasta a demonstrat clar că nu Belgradul va defini viitorul Kosovo, ci ONU, comunitatea internaţională. Şi apoi, aşa cum am spus, grupul de contact a ajuns la concluzia că nu urma în nici un caz să ne reîntoarcem la situaţia în care Belgradul juca un rol direct, la status quo-ul anterior. Astfel, ne-am aflat întotdeauna în situaţia în care pur şi simplu nu puteam să ne reîntoarcem la trecut. Trebuia să oferim ceva nou.

Şi, desigur că, în cei zece ani în care se obişnuiseră într-un fel cu NATO şi cu existenţa sub autoritatea ONU, dar nu sub cea a Belgradului, kosovarii ajunseseră să fie într-un fel stăpâni pe propria lor soartă. Puterea le fusese transferată gradual în privinţa instituţiilor provinciale, auto-guvernării şi, chiar înaintea declarării independenţei, era atât de clar că ei considerau din ce în ce mai mult din punct de vedere psihologic că se aflau pe drumul spre independenţă. Şi odată ce impulsul psihologic fusese creat, în contextul în care Belgradul dispăruse, dacă vreţi, din viaţa lor cotidiană, cel puţin pentru albanezii kosovari, era deja prea greu să-i convingi pe oameni că brusc vei opri oarecum ceasul şi vei merge înapoi. Cred că este vorba, fără îndoială, de consecinţa lucrurilor cu care a trebuit să ne obişnuim.

Dar, desigur, cealaltă lecţie este că nu poţi interveni undeva pentru a opri violenţa, pentru ca apoi să pleci fără să te ocupi de efectele politice. Am învăţat această lecţie în Afganistan. Am învăţat această lecţie în Bosnia şi anume că acela care intervine îşi asumă, de asemenea, responsabilitatea pentru soarta pe termen lung a unui loc. Nu poţi să fi doar o forţă militară, fără să te implici, de asemenea, în plan politic. Ştiţi că, în perioada când era secretarul de stat al SUA, Colin Powell obişnuia să numească acest lucru efectul Pottery Barn. El spunea frecvent că trebuie să plăteşti lucrurile pe care le distrugi. Ei bine, nu vreau să spun că am distrus Kosovo, dar plătim în mod cert pentru el.

Reprezintă crearea forţei de securitate kosovare momentul în care Kosovo va putea sta propriile sale picioare?

KING: Şi, privind astăzi la Kosovo, este clar că vedem declaraţia de independenţă, noua constituţie, noul steag şi noul imn. Unul dintre evenimentele care se apropie curând este crearea forţei de securitate a Kosovo. Unii au spus că aceasta reprezintă ruptura finală cu trecutul, deoarece creează o forţă de securitate care nu are nicio legătură cu fosta Armată de Eliberare a Kosovo. Consideraţi că acesta este momentul cheie când Kosovo va sta pe propriile picioare?

SHEA: Păi, nu, căci cred că, în final, în opinia mea, lucrurile cheie vor fi viabilitatea economică a Kosovo, deoarece dacă vrei ca sârbii să se simtă acasă în Kosovo şi să rămână acolo, ei trebuie să simtă că nu vor fi într-un fel dependenţi pe termen lung de alocaţiile de şomaj sau dependenţi de pensiile sau de ajutoarele oferite de Belgrad, pe care, apropo, Belgradul şi le permite cu greu, având în vedere propriul său program de transformare. Ei trebuie să înceapă să simtă Kosovo ca pe un loc plin de oportunităţi unde pot avansa şi eu cred sincer că acea prosperitate economică este un factor integrator fantastic.

Domeniul în care în Balcani, după cum cunoşti Paule, comunităţile s-au înţeles întotdeauna este criminalitatea organizată. Diferenţele de opinii se estompează foarte, foarte repede acolo unde există perspectiva de a câştiga bani.

Personal, cred că aspecte ca anti-corupţia, guvernarea, reprezentarea etnică în serviciul civil, poliţia, de exemplu, doar un sentiment că acest loc începe să avanseze şi că vreau să fac parte din el este important. Adică, unul dintre motivele pentru care minorităţile vorbitoare de rusă din ţările baltice au foarte mulţumite să rămână este, desigur, faptul că au văzut o economie dinamică şi un standard de viaţă mai bun decât ar fi putut avea în altă parte.

Astfel, după mine, acesta este lucrul cheie. Dar forţele de securitate sunt foarte importante, deoarece, să fim realişti, în Kosovo sunt foarte multe arme. Există o mulţime de structuri. Avem Corpul de Protecţie Kosovo, care s-a născut din Armata de Eliberare a Kosovo, şi Martti Ahtisaari a arătat foarte bine că este mai bine ca aceşti indivizi să fie la lumina zilei, acolo unde îi putem vedea, făcând lucruri legitime sub supervizarea internaţională, decât să fie ascunşi, ştiţi, cu depozite secrete de arme, antrenamente în secret în păduri în mijlocul nopţii, cu cagule pe cap, gata să se angajeze într-un fel de insurgenţă.

Cred că este, de asemenea, în interesul Belgradului ca acesta să fie cazul în mod clar. Şi, desigur, cu cât NATO întârzie să-şi asume acest rol de mentor pentru ei şi de a-i ajuta să formeze această forţă, cu atât mai mult kosovarii vor merge pur şi simplu înainte şi o vor face ei înşişi şi vor veni cu o structură care s-ar putea să nu ne placă, care s-ar putea să nu aibă sens, dar pe care va trebui să o acceptăm.

Cred, deci, că aceasta este calea raţională, motivul pentru care trebuie să avansăm aici.

Celălalt lucru, apropo, este că multe noi ţări sau ţări, care şi-au declarat independenţa precum Kosovo, ţintesc de multe ori prea departe. Ele vor să aibă o armată de 50.000 de militari… Poate nu Kosovo, dar ştiţi la ce mă refer, ele vor tancuri, avioane de luptă. Ele vor toate elementele unei forţe militare. Şi trebuie să le spui, ascultaţi, aşteptaţi o clipă, nu vă puteţi permite asta, aceasta nu reprezintă prioritatea. Aceasta va fi o mare povară pentru economia voastră. În acest fel veţi reuşi doar să transmiteţi semnale negative pentru vecinii voştri. Stop. Aveţi nevoie de ajutor ca să oferiţi ceva care este viabil economic, care nu va avea un impact negativ faţă de vecini, care va acorda atenţie sarcinilor de securitate, prin combaterea criminalităţii organizate, sau orice altceva ce trebuie să combaţi. Şi, din nou, cred că acesta este un domeniu unde, având în vedere experienţa sa în privinţa reformei sectorului de securitate din alte ţări central şi est europene, NATO le poate fi foarte util kosovarilor.

Este criminalitatea organizată cea mai mare ameninţare de securitate la adresa Kosovo în acest moment?

KING: Acest subiect atinge următoarea întrebare şi anume, vreau să spun că, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, dezvoltarea economică reprezintă, posibil, cel mai mare stimulent pentru Kosovo ca să devină o ţară mai stabilă şi dezvoltată. Dar aşa cum spuneţi, criminalitatea organizată este un factor major.

SHEA: Absolut.

KING: Există un mare număr de arme în posesia civililor, iar traficul este un aspect major în zonă. Credeţi că acesta este principalul aspect de securitate pentru Kosovo în acest moment?

SHEA: Da, cred. Deoarece acesta urmează în mod evident să otrăvească structurile de stat de la interior, dacă ai politicieni corupţi sau judecători corupţi, dacă impozitele pe care ar trebui să le colectezi pentru finanţarea bugetului naţional nu sunt colectate, vei începe să depinzi din ce în ce mai mult de ajutorul extern, deoarece nu-ţi poţi asigura propriile fonduri.

Oamenii vor fi reticenţi să înceapă afaceri, dacă ei simt că trebuie să-i plătească pe toţi înainte de a putea să producă hamburgeri McDonald’s şi să-i vândă pe stradă. Am avut câteva experienţe cât se poate de proaste. Îmi aduc aminte de un mic dejun cu Jacques Klein, pe atunci administratorul ONU în Bosnia. Şi el mi-a spus, Jamie, ştii, acesta este singurul loc în Europa unde nu există niciun McDonald’s. Asta se întâmpla în anii ultimului deceniu al secolului trecut. Deoarece, până şi McDonald’s, care poate câştiga bani oriunde, considera că era prea riscant să facă afaceri în plan local.

Vreau să spun că, evident, situaţia s-a schimbat de atunci, dar cred că este un exemplu al modului în care acest lucru devine un cancer şi, după mine, aceasta este, absolut, problema principală. Este de asemenea un aspect de imagine. Cu toţii ştim că ţările trebuie să-şi găsească un nou element definitoriu pentru a transmite imaginea unor ţări care respectă statul de drept, sunt transparente, protejează investiţiile străine. Afacerile reprezintă, atât de mult, un lucru care ţine de încredere. Astfel, în mod evident, kosovarii trebuie să se ocupe de acest lucru în primul şi în primul rând, dar acestea sunt domenii unde, cred eu, da, ei au nevoie de ajutor.

În absenţa demonstrării existenţei unei justiţii depline, poate statul de drept să se dezvolte în Kosovo?

KING: Ultima întrebare se referă, de asemenea, la aspectele legate de statul de drept. Având în vedere numărul atât de mare de criminali care au comis atrocităţi în Kosovo dar au evitat justiţia, cei 2.000 de oameni de diferite etnii încă daţi dispăruţi în Kosovo, toate aceste aspecte din domeniul justiţiei care nu se respectă în Kosovo, vă puteţi imagina că această situaţie se va rezolva vreodată? Puteţi să vă imaginaţi că principiile statului de drept vor fi prezente în toate domeniile în Kosovo?

SHEA: Ei bine, în mod cert, aspectul criminalilor de război este evident în mâinile Tribunalului de la Haga, la ICTY. Acesta a inculpat sârbi pentru ce s-a întâmplat în Kosovo, dar a inculpat şi albanezi kosovari pentru ce s-a întâmplat în Kosovo şi, acolo unde a fost necesar, KFOR şi-a îndeplinit partea de atribuţiuni, forţa NATO din Kosovo, pentru a putea exista certitudinea că acei oameni sunt transferaţi la Haga. Suntem complet imparţiali în această privinţă. Un criminal de război inculpat este un criminal de război inculpat, care trebuie să meargă la Haga sau să fie judecat într-o judecătorie locală.

Şi pentru ambele părţi este foarte important să vadă că oamenii responsabili pentru aceste atrocităţi sunt deferiţi justiţiei şi că li se intentează procesul pe care îl merită. Şi nu este vorba pur şi simplu de o comunitate care este făcută vinovată, deoarece ştim foarte bine că, indiferent dacă s-ar putea ca unii să fie mai vinovaţi decât alţii, imediat după ce a început lupta, crimele de război au fost comise de ambele părţi sau, în cazul Bosniei, de toate părţile.

Şi cred că este esenţial pentru reconciliere, deoarece oamenii păstrează întotdeauna animozităţi şi frustrări când nu există sentimentul unui sfârşit în privinţa acestor aspecte. Ei nu ştiu ce li s-a întâmplat celor dragi. Ei cred că vinovatul este încă liber. Devine mult mai greu atunci să se facă apel la reconciliere.

Dar, da, cred în ultimă instanţă că unul dintre lucrurile care lipseşte atât de des în această parte a lumii este pur şi simplu faptul de a spune cuvintele îmi pare rău, o dorinţă de a… ştiţi, cineva se gândeşte la Willy Brandt, cancelarul german, în genunchi în faţa memorialului dedicat Ghetto-ului de la Varşovia din Polonia în 1972, implorând iertare în numele poporului german. Este vorba de acea simplă putere de a merge undeva şi a spune îmi pare rău şi de a te alătura celor în suferinţă şi a spune hai să ne reconciliem, în loc să blamezi în permanenţă cealaltă comunitate. Acesta este felul de act din partea unui mare om de stat de care, cred eu, este nevoie.

Şi, în fine, cred că este corect ca istoricii să ajungă la un acord comun. Faptul că Franţa şi Germania au acum un manual de istorie comun este remarcabil. Un manual aprobat de ambele guverne, care tratează relaţiile bilaterale în secolul XX. Şi cred că dacă aceste două ţări, care s-au luptat una împotriva celeilalte în războaiele din 1870, 1914, 1939 şi 1940, după cum ştiţi, pot să privească istoria într-un mod care le oferă acum un sentiment al responsabilităţii agreat în comun, acest lucru reprezintă un bun model de urmat, de asemenea, pentru această parte a lumii.

KING: Jamie Shea, mulţumesc foarte mult.

SHEA: Vă mulţumesc.

Participaţi aici:    DiggIt   MySpace   Facebook   Delicious   Permalink