NATO şi Uniunea Europeană: Cooperare şi securitate
Ceremonia de la Camp Butmir care a marcat încheierea operaţiei SFOR a NATO şi lansarea operaţiei Althea a UE, la 2 decembrie 2004 (© NATO)
Profesorul Adrian Pop analizează relaţiile în evoluţie dintre Uniunea Europeană şi Alianţa Atlantică.

Provocările de securitate din ziua de astăzi includ o supra-abundenţă de pericole complexe aflate într-o evoluţie continuă, printre care se numără terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă (WMD), statele problemă, conflictele în impas dar interminabile, criminalitatea organizată, ameninţările cibernetice, penuria energetică, degradarea mediului şi riscurile de securitate asociate, dezastrele naturale sau provocate de om, epidemiile şi multe altele. Combaterea eficientă a acestor ameninţări va solicita un parteneriat amplu şi o sinergie puternică între NATO şi Uniunea Europeană (UE)..

Cele două organizaţii trebuie să adopte o abordare holistică a problemelor de securitate şi să coopereze în domeniul apărării. Deşi o diviziune a muncii pe criterii geografice sau funcţionale nu este o opţiune fezabilă, în numeroase cercuri este acceptată ideea că anumite forme de proiecţie în exterior, de exemplu, misiunile de menţinere a păcii din Africa şi Balcani, trebuie să poarte însemnele UE, în timp ce altele, precum operaţiile împotriva talibanilor din Afganistan, să cadă în sarcina NATO.

Învăţăminte din Balcani

Un exemplu de colaborare fructuoasă în domeniul securităţii între NATO şi Uniunea Europeană este Acordul Cadru de la Ohrid pentru prevenirea războiului în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei*. În februarie 2001, în apogeul conflictului interetnic dintre forţele de securitate naţionale şi insurgenţii albanezi înarmaţi, NATO şi Uniunea Europeană au coordonat negocierile care au condus la Acordul de la Ohrid în luna august a acelui an.

În aceeaşi lună, NATO a lansat Operaţia Essential Harvest, care a durat 30 de zile, pentru a dezarma grupurile etnicilor albanezi şi a distruge armele astfel colectate. Aceasta a fost urmată de Operaţia Amber Fox, care s-a desfăşurat pe parcursul a trei luni şi a asigurat protecţia observatorilor internaţionali care au supervizat implementarea acordului de pace în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei*. Apoi, pentru a reduce pericolul apariţiei regresului, NATO a fost de acord să continue sprijinul acordat prin Operaţia Allied Harmony, desfăşurată în perioada decembrie 2002 - martie 2003, după care aceasta a fost preluată de către Uniunea Europeană.

La sfârşitul lunii martie 2003, Uniunea Europeană a lansat prima sa misiune de menţinere a păcii, Operaţia Concordia, care a reprezentat de asemenea prima implementare a acordului Berlin Plus. Un comandament NATO de mici dimensiuni a continuat să funcţioneze la Skopje, pentru a sprijini autorităţile în vederea dezvoltării reformei în domeniul apărării şi a adaptării la standardele NATO.

Operaţia Concordia a fost menţinută de Uniunea Europeană până în decembrie 2003 şi a fost urmată de o misiune civilă de poliţie, Operaţia Proxima, care a continuat până la sfârşitul lui 2005. În perioada Proxima, autorităţile poliţieneşti ale UE au cooperat cu autorităţile omoloage din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei*. De asemenea, acestea au sprijinit reforma Ministerului de Interne macedonean şi au oferit asistenţă pentru managementul integrat al frontierelor.

Un alt exemplu pozitiv este Bosnia-Herţegovina. În decembrie 2004, NATO şi-a încheiat operaţia Forţa de Implementare (IFOR)/Forţa de Stabilizare (SFOR), care durase nouă ani. Aceasta a fost preluată de Uniunea Europeană, care a iniţiat imediat Operaţia Althea, cu un efectiv de 6.000 de oameni.

La fel ca în operaţiile din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei*, Comandantul Suprem Aliat Adjunct din Europa al NATO (DSACEUR) a fost numit Comandant Operaţional, acţionând sub îndrumarea politică şi orientarea asigurate de Comitetului Politic şi de Securitate al Uniunii Europene (PSC).

NATO menţine un comandament modest în Sarajevo pentru a sprijini autorităţile din Bosnia-Herţegovina în desfăşurarea reformei apărării şi gestionarea anumitor sarcini operaţionale care implică acţiuni de contra-terorism şi asigurarea detenţiei persoanelor acuzate de crime de război, precum şi în realizarea coordonării în domeniul informaţiilor cu Forţa UE (EUFOR). Deşi acţionează pe baza aceluiaşi mandat ca SFOR, EUFOR este diferită, datorită organizării sale mai flexibile, faptului că luptă împotriva criminalităţii organizate şi legăturilor pe care le are cu poliţia naţională.

Întărirea capacităţilor

Pentru a consolida cooperarea, atât NATO, cât şi Uniunea Europeană, trebuie să se concentreze asupra întăririi capabilităţilor lor cheie, creşterii interoperabilităţii şi coordonării doctrinei, planificării, tehnologiei, echipamentului şi instruirii.

Anunţul privind realizarea capabilităţii operaţionale complete a Forţei de Răspuns a NATO (NRF), făcut cu ocazia Summit-ului Alianţei de la Riga din 2006, a marcat un moment major de referinţă. Forţa de reacţie rapidă a NATO este acum capabilă să îndeplinească oriunde în lume misiuni care acoperă întreg spectrul de operaţii.

NATO şi Uniunea Europeană trebuie să se concentreze asupra întăririi capabilităţilor lor cheie, sporirii interoperabilităţii şi coordonării doctrinelor, planificării, tehnologiei, echipamentului şi instruirii
Încă de la apariţia sa în 2004, planul UE de a înfiinţa „Grupuri Tactice de Luptă” naţionale şi multinaţionale a devenit o prioritate majoră a Politicii Europene de Securitate şi Apărare (ESDP). Fiecare Grup Tactic de Luptă este compus din 1.500 de militari, iar două dintre aceste pachete de forţe de arme întrunite sunt acum permanent de serviciu, oferind Uniunii Europene o capabilitate militară „pregătită să acţioneze în orice moment” pentru a răspunde la crizele din întreaga lume. Cu toate acestea, este necesar ca eforturile să continue în domenii precum coordonarea între civili şi militari pentru a oferi siguranţa că Grupurile Tactice de Luptă îşi vor fructifica întregul potenţial.

Fiind conştiente de potenţiala suprapunere între NRF şi Grupurile Tactice de Luptă ale UE, NATO şi Uniunea Europeană au început să coopereze pentru a se asigura că cele două forţe se pot completa reciproc. Totuşi, actualele programele de achiziţii şi investiţii nu corespund cerinţelor forţelor multinaţionale de astăzi. Rolurile NATO şi UE în acest domeniu ar trebui să devină complementare, iar colaborarea între cele două organizaţii ar trebui ridicată la un nou nivel pentru a oferi siguranţa obţinerii unor rezultate în urma folosirii cu eficienţă a fondurilor.

Spre un parteneriat global

Construind pe fundaţia „lecţiilor învăţate” din Balcani şi având în vedere că noul teatru este global, cooperarea între cele două organizaţii ar trebui să fie adusă la un nou nivel.

Recunoscând dimensiunea din ce în ce mai globală a securităţii internaţionale de după atacurile teroriste din 11 septembrie, NATO s-a angajat ireversibil în operaţii „în afara ariei” dincolo de centrul său de gravitate euro-atlantic iniţial. Prin asumarea conducerii Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate (ISAF) în Afganistan, Alianţa a deschis calea pentru dialog politic, consultări şi parteneriate cu state deosebit de importante aflate cu mult în afara spaţiului euro-atlantic, printre care Australia, Noua Zeelandă şi Pakistan.

Uniunea Europeană a devenit de asemenea din ce în ce mai mult un actor internaţional, îndeplinind misiuni militare şi civile de gestionare a situaţiilor de criză, reformă a sectorului securităţii, aplicare a legii şi asistenţă a frontierelor, atât în imediata sa vecinătate, cât şi în afara acesteia. Ariile geografice includ Balcanii, Caucazul, Europa de Est, Mediterana şi Orientul Mijlociu – dar şi locuri foarte îndepărtate precum Republica Democrată Congo (DRC) şi Indonezia. Dislocarea trupelor UE în DRC la jumătatea lui 2006 a evidenţiat ideea că Africa sub-sahariană va reprezenta un nou punct focal al securităţii UE şi al proiecţiei în exterior al acesteia.

Probabil că parteneriatele la nivel global vor realiza o cultură a cooperării în domeniul securităţii între Alianţă şi alţi actori internaţionali, vor reduce înţelegerea eronată şi concepţiile greşite şi vor spori cunoaşterea şi conştientizarea condiţiilor regionale vitale în vederea conceperii unor răspunsuri de securitate eficiente pentru ameninţările actuale sau emergente. Pe fondul extinderii colaborării operaţionale cu parteneri globali aflaţi geografic din punct de vedere la mari distanţe, cooperarea NATO-UE trebuie să devină coloana vertebrală a unei comunităţi euro-atlantice puternice.

Dar în trecutul recent, între cele două organizaţii a existat uneori un „concurs de frumuseţe” – de exemplu, în cazul cooperării NATO-UE în Darfur, care s-a desfăşurat fără a recurge la aranjamentele Berlin Plus. Secretarul general NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a subliniat corect că ar trebui să înceteze toate rivalităţile de acest fel şi orice formă de duplicare a eforturilor. În schimb, trebuie să existe un dialog susţinut pe tema armonizării transformării militare şi a asigurării existenţei unei cooperări fără asperităţi în domeniul planificării avansate şi al capabilităţilor, combinat cu existenţa unor structuri flexibile pentru comunicare.

NATO şi Uniunea Europeană se confruntă cu provocări similare într-o serie de domenii. Un exemplu în acest sens este Kosovo, unde există în mod evident mult loc pentru politicile complementare, precum şi pentru crearea de noi legături de cooperare. Potrivit planului Trimisului Special al ONU Martti Ahtisaari, Uniunea Europeană va înlocui prezenţa din teren a ONU în Kosovo, operaţia KFOR condusă de NATO care promovează în prezent pacea şi stabilitatea ar putea fi preluată de către Uniunea Europeană, iar un Reprezentant Internaţional Civil (ICR) al UE va avea responsabilitatea implementării acordului privind statutul final al Kosovo.

Prin intermediul unei noi misiuni civile sub umbrela ESDP, Uniunea Europeană va acţiona de asemenea în vederea consolidării statului de drept. Gestionarea Kosovo, un stat de facto, va constitui o provocare semnificativă pentru capabilităţile civile de gestionare a crizelor ale Uniunii Europene. Rezultatul va depinde în mare măsură de amploarea mandatului care urmează să fie propus de o viitoare Rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU şi de angajamentele asumate de statele membre ale UE.

Un alt domeniu prolific pentru cooperarea potenţială dintre NATO şi UE în Balcani ar putea fi constituit prin extinderea Reuniunii Miniştrilor Apărării din Europa de Sud-Est (SEDM) pentru a include planificarea urgenţelor civile şi prin formarea de către miniştrii de interne a unei Ministeriale pentru Apărarea Teritoriului Naţional în Europa de Sud-est (SEHDM).

Prin stabilirea unei legături între noul forum cu Centrul Regional de la Bucureşti pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere al Iniţiativei de Cooperare Sud-est Europene (SECI), tandemul SEHDM-SECI ar putea deveni punctul focal pentru implementarea unei strategii coordonate NATO-UE în Balcanii de Vest. Acesta ar putea fi apoi folosit pentru combaterea traficului de droguri, arme mici şi armament uşor (SALW) şi fiinţe umane.

Mai mult decât atât, prin stabilirea unui centru regional de coordonare a protecţiei civile sub umbrela SEHDM, noul forum ar putea fi de asemenea cuplat la Brigada Sud-Est Europeană (SEEBRIG) din Constanţa, România, pentru a gestiona aspectele legate de protecţia civilă.

Regiunea extinsă a Mării Negre este o altă zonă unde NATO şi Uniunea Europeană ar trebui să se completeze reciproc. Organizaţiile au obiective comune în această zonă – menţinerea stabilităţii, îmbunătăţirea imaginii şi a perspectivelor economice ale regiunii, promovarea reformei în sectorul securităţii, reducerea traficului de arme, droguri şi fiinţe umane, îmbunătăţirea managementului frontierelor şi democratizarea.

În prezent însă, NATO şi Uniunea Europeană nu au o viziune strategică comună cu privire la regiunea Mării Negre, deoarece diferenţele conceptuale împiedică realizarea unei abordări combinate. Prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate (ENP), Uniunea Europeană urmăreşte să creeze un „cerc de prieteni” în jurul periferiei sale, inclusiv la Marea Neagră. În mod similar, subliniind faptul că regiunea este în acelaşi timp o punte către regiunea bogată în energie a Mării Caspice şi o barieră în faţa ameninţărilor transnaţionale, NATO promovează o concepţie „punte/barieră” pentru această zonă.
Pe fondul extinderii colaborării operaţionale cu parteneri globali situaţi din punct de vedere geografic la mari distanţe, cooperarea NATO-UE trebuie să devină coloana vertebrală a unei comunităţi euro-atlantice puternice


Afganistanul oferă de asemenea oportunităţi pentru o cooperare NATO-UE sporită. Ţara are o nevoie acută de mai mulţi poliţişti, judecători, ingineri, lucrători pentru asistenţă, consilieri pentru dezvoltare şi membri ai personalului din domeniul administraţiei. Toate aceste resurse sunt disponibile pentru Uniunea Europeană, dar nu şi pentru participanţii NATO la misiunile de menţinere a păcii. În noiembrie 2006, Comisia Europeană a aprobat 10,6 milioane de Euro pentru a sprijini furnizarea de servicii şi o mai bună guvernare prin intermediul Echipelor Provinciale de Reconstrucţie (PRT) ale NATO. Mai mult decât atât, misiunea NATO din Afganistan ar putea fi sprijinită de o misiune civilă ESDP pentru asistenţă în domeniul statului de drept şi instruirea poliţiei.

Noi domenii de cooperare

Astăzi, grupurile teroriste şi reţelele din sfera criminalităţii acţionează la nivel internaţional, beneficiind de comunicaţii în timp real, schimb de informaţii şi o libertate relativă de a călători. Măsura în care unele state şi organizaţii precum NATO şi Uniunea Europeană realizează schimbul de informaţii, cooperează în vederea interzicerii grupurilor de acest fel şi se angajează în acţiuni contra-teroriste şi de combatere a criminalităţii organizate are o importanţă crucială.

Confruntându-se cu ameninţarea atacurilor teroriste biologice şi a epidemiilor, atât NATO, cât şi Uniunea Europeană, se preocupă în prezent pentru creşterea gradului de conştientizare în rândul statelor lor membre privind necesitatea de a coopera şi beneficiile care decurg de aici.

Uniunea Europeană caută noi metode pentru a determina statele membre să coopereze, întrucât se confruntă cu limitări în privinţa resurselor disponibile şi cu respingerea sugestiei Comisiei Europene de creare a unui stoc central de vaccinuri. În acelaşi timp, NATO acţionează în vederea realizării acelor seturi de abilităţi solicitate pentru astfel de evenimente şi a integrării diferitelor centre medicale de expertiză în exerciţiile de gestionare a crizelor. Pe acest fond, mulţi au sentimentul că există loc pentru mai mult dialog, cooperare şi coordonare între cele două organizaţii.

Pentru a face faţă cu succes provocărilor atacurilor bio-teroriste şi epidemiilor, Uniunea Europeană şi NATO trebuie să se folosească mai mult de informaţiile şi de expertiza pe care cele două organizaţii le deţin în comun, să acorde o atenţie mai mare gestionării riscurilor, să-şi ridice gradul de cunoaştere privind reacţiile altor culturi, să-şi împărtăşească reciproc cele mai valoroase practici naţionale la nivel internaţional şi să atingă un nivel mai mare de pregătire în vederea întreprinderii acţiunilor. Din punct de vedere instituţional, Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor şi Centrul pentru Armele de Distrugere în Masă al NATO pot lua iniţiativa în cadrul eforturilor de realizare a unei astfel de coordonări necesare.

Un alt domeniu promiţător al viitoarei cooperări NATO-UE este securitatea energetică. Pentru multe ţări UE, dependenţa semnificativă de sursele externe de energie reprezintă de mult o realitate, în timp ce pentru altele aceasta constituie o perspectivă nouă dar care se va materializa pe termen scurt. Pe măsura producerii schimbărilor în peisajul surselor de energie, cererea globală creşte de asemenea. Emergenţa Chinei şi a Indiei ca puteri economice majore va determina o creştere a cererii globale de energie cu aproape 60% în următorii 20 de ani şi va agrava competiţia între ţările importatoare de energie.

Este nevoie să se conceapă răspunsuri coordonate pentru aceste provocări, care să încorporeze capabilităţile şi gândirea forţelor armate şi industriilor de apărare, un domeniu în care Alianţa este mai bine poziţionată pentru a oferi noi răspunsuri. În prezent, NATO explorează modalităţile prin care ar putea contribui la securizarea infrastructurii reţelelor de energie. Discuţiile recente cu Qatarul ilustrează interesul Alianţei pentru furnizarea securităţii în domeniul gazului natural în întreaga lume.

În concluzie, NATO şi Uniunea Europeană se confruntă cu aceleaşi provocări de securitate vitale. O cooperare sporită în aceste domenii ar fi logică şi ar conduce probabil la obţinerea unor rezultate mai bune pentru ambele.

Există oportunităţi de a construi pe fundaţia oferită de învăţămintele desprinse din colaborarea anterioară şi ar trebui identificate noi domenii de cooperare. Pentru a realiza un parteneriat mai solid şi comprehensiv, NATO şi Uniunea Europeană trebuie să acţioneze în vederea creşterii cooperării practice şi a continuării armonizării agendei transatlantice.