NATO şi Ucraina: La răscruce de drumuri
Un TAB ucrainean traversând apa în cadrul manevrelor mixte NATO-Ucraina de la Lacul Donuzlav, din apropierea localităţii Yevpatoriya (© UKRINFORM)
NATO şi Ucraina: Zece ani de Parteneriat

În 2007, NATO şi Ucraina celebrează cea de a zecea aniversare a Cartei pentru un Parteneriat Distinct, semnată de aliaţi şi liderii ucraineni cu prilejul unui Summit desfăşurat la Madrid, în iulie 1997. Carta identifică domeniile de consultări şi cooperare şi stabileşte înfiinţarea Comisiei NATO-Ucraina în vederea realizării în continuare de progrese în cadrul activităţii.

Începând de atunci, relaţia s-a dezvoltat gradual şi a fost realizat un model bine definit de dialog şi cooperare într-o gamă largă de domenii. De remarcat, Ucraina s-a dovedit un contributor important la securitatea euro-atlantică în cadrul operaţiilor conduse de NATO. Un aspect semnificativ al relaţiilor îl reprezintă sprijinul oferit de NATO sau de diferiţi aliaţi pentru eforturile continue ale Ucrainei în domeniul reformelor, în special în sectorul apărării şi cel al securităţii. Aceste reforme sunt vitale pentru dezvoltarea democratică a ţării şi atingerea obiectivului acesteia de a se integra mai mult în structurile euro-atlantice.

NATO şi Ucraina sunt de asemenea angajate într-un Dialog Intensificat privind aspiraţiile de aderare ale Ucrainei şi reformele legate de acestea. Acest Dialog nu garantează obţinerea invitaţiei de aderare la Alianţă şi nu va influenţa o decizie finală a Alianţei în această privinţă. O astfel de invitaţie se va baza pe performanţele Ucrainei în implementarea obiectivelor cheie ale reformelor. În cele din urmă, depinde de poporul şi de liderii aleşi din Ucraina să determine, printr-o discuţie deschisă şi constructivă, viitorul relaţiilor acestei ţări cu NATO.

Ca o contribuţie la această discuţie care se desfăşoară în continuare, profesorul Grigoriy M. Perepelytsia, un membru marcant al mediului academic ucrainean, împărtăşeşte din opiniile sale privind relaţiile ţării sale cu Alianţa.

Editorul
Profesorul Grigoriy M. Perepelytsia ne împărtăşeşte viziunea sa personală privind opţiunile pe care Ucraina le are la dispoziţie în cadrul relaţiilor sale cu Alianţa Nord Atlantică.
Ucraina se află la o răscruce de drumuri în relaţiile sale cu NATO. Prima dintre opţiuni ar putea conduce la aderare şi oferă Ucrainei perspectiva devenirii unui stat european cu o orientare pro-occidentală, protejat împotriva ameninţărilor la adresa suveranităţii şi securităţii sale naţionale. Cea de a doua ar putea determina Ucraina să renunţe la aspiraţiile sale de integrare euro-atlantică, având astfel rezultate mai puţin certe. Deşi perioada imediat următoare de după Revoluţia Portocalie a fost martora unui start promiţător pe calea spre aderarea la NATO, acest proces a fost încetinit ulterior, datorită incertitudinilor politice din Ucraina, care au apărut odată cu alegerile parlamentare din 2006 şi formarea noului guvern.

Care este miza?

Aderarea la NATO este în interesul strategic al Ucrainei şi reprezintă în acelaşi timp o opţiune socială majoră. Aceasta ar putea oferi garanţii solide pentru păstrarea suveranităţii Ucrainei, precum şi a identităţii naţionale şi a integrităţii sale teritoriale, contribuind totodată la consolidarea şi continuarea reformelor democratice din această ţară. Realizarea în continuare de progrese în vederea atingerii standardelor democratice euro-atlantice ar proteja şi încuraja de asemenea dezvoltarea culturală a populaţiei majoritare şi a minorităţilor, precum şi evoluţia societăţii civile ucrainene.

Alternativa la integrarea euro-atlantică o constituie Comunitatea Statelor Independente (CIS) din Eurasia, ai cărei membri includ în prezent câteva state caracterizate de regimuri totalitare sau semi-totalitare, economii gri şi societăţi civile marginalizate sau sub-dezvoltate. Alegerea acestei opţiuni ar fi salutată de cei care consideră că independenţa Ucrainei este îndreptată împotriva intereselor geopolitice vitale ale Rusiei, precum şi împotriva eforturilor sale de a-şi redobândi statutul de mare putere.

Interesul Ucrainei pentru integrarea euro-atlantică a condus la o cooperare mai strânsă cu Alianţa. În orice caz însă, viitoarea accedere a Ucrainei la Alianţă va depinde în cele din urmă de capacitatea acestei ţări de a îndeplini standardele de aderare şi de voinţa politică internă de a progresa.

Paşi pe drum

Prima declaraţie referitoare la intenţia Ucrainei de a-şi spori gradul de integrare în structurile euro-atlantice a fost prezentată cu zece ani în urmă, în Carta NATO-Ucraina pentru un Parteneriat Distinct, care a permis înfiinţarea Comisiei NATO-Ucraina (NUC) şi a identificat domeniile de consultare şi cooperare. Totuşi, cooperarea în vederea realizării de progrese în atingerea de către Ucraina a obiectivelor sale de integrare euro-atlantică a primit o orientare mai accentuată odată cu adoptarea Planului de Acţiune NATO-Ucraina în noiembrie 2002.

Planul de Acţiune urmăreşte să adâncească şi să extindă relaţia NATO-Ucraina, precum şi să sprijine eforturile Ucrainei în domeniul reformelor, pe drumul către integrarea deplină în structurile euro-atlantice. Acesta stabileşte obiective specifice privind aspectele politice şi economice, de apărare şi militare, de informaţii şi juridice. La îndeplinirea acestora contribuie Planurile Anuale de Obiective, în cadrul cărora Ucraina îşi fixează propriile obiective pentru activităţile pe care intenţionează să le desfăşoare atât în plan intern, cât şi în cooperare cu NATO.
Aderarea la NATO ar putea oferi garanţii solide pentru păstrarea suveranităţii Ucrainei, precum şi a identităţii naţionale şi a integrităţii sale teritoriale, contribuind totodată la consolidarea şi continuarea reformelor democratice din această ţară


Planul de Acţiune nu va conduce în mod direct la aderare. Totuşi, implementarea sa cu succes este privită ca un element precursor al invitaţiei de includere în Planul de Acţiune pentru Aderare al NATO şi poate ajuta Ucraina să avanseze în realizarea cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească o ţară candidată la NATO.

Revoluţia Portocalie a adus o nouă conducere ucraineană sub preşedintele Victor Iuşcenko, care a plasat aderarea la NATO la vârful priorităţilor sale de politică externă. Acest fapt i-a determinat pe aliaţi să invite Ucraina să înceapă un Dialog Intensificat privind aspiraţiile sale de aderare şi reformele asociate acestora, la întâlnirea NUC a miniştrilor afacerilor externe, desfăşurată la Vilnius, Lituania, în aprilie 2005. Scopul acestui dialog este de a oferi oficialilor ucraineni ocazia să afle mai multe despre ce se aşteaptă din partea Ucrainei ca potenţial membru al Alianţei, precum şi de a permite NATO să evalueze reformele şi capabilităţile ucrainene.

În paralel cu lansarea Dialogului Intensificat, miniştrii de externe ucrainean şi aliaţi au convenit un pachet de acţiuni pe termen scurt pentru a ajuta Ucraina să avanseze în procesul de reformă. Acest pachet acoperă o gamă largă de domenii, cum ar fi consolidarea instituţiilor democratice, sporirea dialogului politic, intensificarea reformelor în sectorul apărării şi securităţii, gestionarea consecinţelor sociale şi economice ale reformelor şi îmbunătăţirea informării publice.

În vederea perfecţionării coordonării interne a implementării de către Ucraina a activităţilor convenite în cadrul cooperării NATO-Ucraina, preşedintele Victor Iuşcenko a semnat, la 27 decembrie 2005, un decret prin care adjuncţilor autorităţilor executive centrale le-au fost repartizate responsabilităţi specifice. Preşedintele a însărcinat Cabinetul de miniştri să consolideze cooperarea între autorităţile executive şi parlament, acordând prioritate relaţiilor cu NATO şi popularizării beneficiilor pe care această cooperare le aduce Ucrainei.

Spre Planul de Acţiune pentru Aderare

La întâlnirea de la Budapesta, Ungaria, din ianuarie 2006, miniştrii apărării din Republica Cehă, Ungaria, Polonia şi Slovacia au anunţat că ţările lor sunt gata să sprijine progresele Ucrainei pe calea către aderarea la NATO. Ministrul ungar al apărării, Ferenc Yukhas, a declarat după întâlnirea cvadripartită următoarele: „apreciem că este o sarcină importantă pentru noi să ajutăm Ucraina să avanseze pe drumul său spre integrare şi aderarea la NATO”. Cele patru ţări au anunţat că vor organiza un comitet special pentru sprijinirea reformei militare ucrainene.

O lună mai târziu, în februarie 2006, preşedintele Victor Iuşcenko a reiterat la Bruxelles, Belgia, faptul că Ucraina era pregătită să fie inclusă în Planul de Acţiune pentru Aderare (MAP). În martie, în continuarea acestei declaraţii, el a emis un decret prin care stabilea o comisie inter-agenţii în vederea pregătirii Ucrainei pentru aderarea la NATO. Această structură poate alcătui grupări de forţe cu destinaţie specială pentru direcţii specifice ale cooperării între Ucraina şi NATO, fiind prezidată de coordonatori relevanţi la nivel naţional.

Consiliul Naţional de Securitate şi Apărare este responsabil pentru definirea obiectivelor strategice şi a abordărilor conceptuale privind cooperarea Ucraina-NATO, precum şi pentru transmiterea unor propuneri relevante către preşedinte. Guvernul este responsabil pentru implementarea politicii naţionale în domeniul cooperării Ucraina-NATO, în special în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de aderare.

Participarea la MAP ar permite Ucrainei să se pregătească mai bine pentru aderarea la NATO, prin intermediul asistenţei tehnice şi a consilierii practice primite din partea Alianţei. Totuşi, aceasta nu ar garanta aderarea, o invitaţie în acest sens depinzând de capacitatea ţării de a îndeplini criteriile de aderare. În cadrul MAP, Programele Naţionale Anuale sunt orientate spre un număr de cerinţe pentru ţările aspirante, inclusiv în domeniile politic, economic, de resurse, juridic şi de securitate. Ţările aspirante trebuie să demonstreze existenţa unui sistem politic democratic funcţional bazat pe economia de piaţă, aplicarea unui tratament corect pentru minorităţi, angajamentul pentru rezolvarea paşnică a disputelor cu vecinii, abilitatea şi voinţa să contribuie din punct de vedere militar la Alianţă şi angajamentul pentru structurile şi relaţiile civili-militari democratice. .

În martie 2006, ministrul ucrainean al apărării, Anatoliy Grytsenko, şi-a exprimat opina potrivit căreia dacă Ucraina acţionează cu adevărat pentru îndeplinirea acestor cerinţe şi aliaţii sunt de acord, „decizia privind acordarea Ucrainei a statutului de stat membru ar putea fi luată în timpul cel mai scurt. Ucrainei i se va permite parcurgerea unei perioade de tranziţie pentru încheierea activităţilor de pregătire, care va dura între un an şi jumătate şi doi ani… Din acest motiv, aderarea cu drepturi depline este posibilă în 2010, dar aceasta reprezintă doar o estimare. Viaţa poate aduce schimbări.”

Desigur, una dintre dificultăţile majore în calea includerii Ucrainei în MAP o reprezintă reticenţa semnificativă a publicului de a avansa – potrivit sondajelor de opinie, numai cca. 20% din populaţie sprijină cu adevărat aderarea la NATO, în timp ce aproximativ 54% dintre cetăţeni se opun acesteia. Stereotipurile învechite şi contraproductive privind NATO sunt încă prezente la nivelul multor ucraineni. Totuşi, ministrul apărării şi-a exprimat de asemenea încrederea că opinia publică va fi pregătită să sprijine decizia de aderare la NATO a Ucrainei, atunci când aceasta va fi luată.

O schimbare de ritm

Prin desfăşurarea unor alegeri parlamentare corecte şi democratice în martie 2006, Ucraina a trecut cu succes testul cheie pentru aderarea la NATO. Astfel, faptul că rezultatul acelor alegeri a fost redus semnificativ în ceea ce priveşte ritmul progresului spre atingerea acestui obiectiv reprezintă o ironie.

Au trebuit să treacă luni de agitaţie în plan politic pentru ca un nou guvern să poată fi format. În această perioadă, sentimentele anti-NATO în rândul populaţiei au fost exploatate pentru câştigarea de capital politic, fiind provocate demonstraţii împotriva exerciţiului SUA-Ucraina Sea Breeze din vara lui 2006. „Coaliţia Anti-Criză” care s-a format în cele din urmă, avându-l ca premier pe Victor Ianukovici, a frânat apropierea de momentul aderării la NATO şi a făcut ca îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia să devină o prioritate.

Cu prilejul vizitei de la Cartierul General al NATO din septembrie, premierul Victor Ianukovici i-a reasigurat pe aliaţi că Ucraina este hotărâtă să dezvolte relaţii mai strânse cu NATO, prin intermediul unei cooperări continue. Dar a afirmat că populaţia ucraineană nu este încă pregătită să ia în considerare includerea în MAP şi că tema aderării va trebui în cele din urmă supusă unui referendum. Totuşi, el a promis că guvernul ucrainean va lansa o campanie majoră de informare publică pentru a explica ce înseamnă NATO şi cooperarea Alianţei cu Ucraina.

În acelaşi timp, preşedintele Iuşcenko a continuat să acţioneze în vederea realizării de progrese pe calea spre aderare. Dar este cert că în timpul mandatului Coaliţiei Anti-Criză am fost martorii atât ai unei schimbări de ritm, cât şi ai unei schimbări în limbajul folosit. Liderii politici tind să se refere mai curând la „cooperarea” cu NATO decât la „integrare”.
Realizarea în continuare de progrese în vederea atingerii standardelor democratice euro-atlantice ar proteja şi încuraja dezvoltarea culturală a populaţiei majoritare şi a minorităţilor, precum şi evoluţia societăţii civile ucrainene


Complicând şi mai mult lucrurile, Rusia a avertizat Ucraina asupra costurilor potenţiale ale aderării la NATO. Pe timpul vizitei sale la Kiev, în decembrie 2006, ministrul rus al apărării, Serghei Ivanov, a transmis un avertisment privind „consecinţele negative ale aderării Ucrainei la NATO” asupra relaţiilor cu Rusia, deşi a recunoscut „dreptul suveran al Ucrainei de a-şi alege vectorii majori ai propriei politici de securitate”.

În mod evident, incertitudinile politice din ultimii ani din Ucraina şi ruptura perpetuă dintre tabăra preşedintelui şi ce a premierului au un impact negativ asupra nivelului cooperării cu NATO. Acest lucru a fost subliniat de întârzierea în finalizarea Planului Anual de Obiective din 2007, care a fost aprobat de guvern şi transmis preşedintelui în vederea semnării doar la începutul lunii iunie.

La răscruce

Ucraina se află la o răscruce în relaţiile cu NATO. Întrebarea cheie este cât de mult se va apropia ţara de aderarea la NATO. Răspunsul va depinde în mare măsură de capacitatea autorităţilor şi a societăţii în general de a păstra realizările Revoluţiei Portocalii şi de a dezvolta structurile şi practicile democratice în ţară.

Timpul va arăta cât de importante sunt valorile democratice fundamentale pentru majoritatea parlamentară Anti-Criză. Dacă membrii majorităţii împărtăşesc aceste valori, timpul necesar Ucrainei în vederea aderării la NATO nu va fi mai lung decât cel care îi este necesar pentru a îndeplini standardele euro-atlantice şi a realiza consensul la nivel naţional.

După cum spunea ministrul Anatoliy Grytsenko în interviul său din octombrie 2006, „Ucraina nu şi-a pierdut şansele de a avansa şi de a adera la Alianţă… Durata acestui proces depinde, în primul rând, de nivelul de coordonare al autorităţilor noastre. În al doilea rând, depinde de dorinţa noastră de a construi o ţară care îndeplineşte standardele NATO. Şi în al treilea rând, depinde de voinţa şi determinarea principalilor actori din ţara noastră de a sprijini aderarea la NATO.”

Pentru ca toate acestea să se îndeplinească, este clar că societatea civilă va trebui să coopereze strâns cu guvernul, parlamentul şi alţi actori politic relevanţi. Este de asemenea esenţial să fie lansată o campanie amplă de informare a publicului în vederea creşterii gradului de înţelegere a beneficiilor aduse de cooperarea NATO-Ucraina şi potenţiala calitate de membru al Alianţei.

Există destule poveşti bune de spus despre beneficiile practice ale cooperării neîntrerupte cu NATO. Începând din 1994, NATO şi diverşi aliaţi au asigurat instruirea profesională militară a cca. 8.500 de ofiţeri ucraineni. În plus, între 2001 şi 2006, NATO a sprijinit re-instruirea a peste 3.000 de militari ucraineni pensionaţi, pentru a contribui la reintegrarea lor în viaţa civilă. Numai în 2006, aproape 800 de militari au fost re-instruiţi, iar 440 dintre aceştia şi-au găsit deja noi locuri de muncă. Începând din 2006, la Kirovohrad, Melitopol, Chernihiv şi Lviv au fost iniţiate noi cursuri de pregătire profesională pentru foştii militari. Iar la Odesa, Kiev şi Simferopol se desfăşoară permanent cursuri de limbi străine.

Un alt exemplu bun îl reprezintă sprijinul pe care diferiţi aliaţi îl oferă proiectelor de demilitarizare din Ucraina, prin intermediul proiectelor Trust Fund-ului Parteneriatului pentru Pace (PfP). Aceste proiecte ajută Ucraina să rezolve problemele legate de stocurile uriaşe de muniţii excedentare şi expirate, care prezintă un risc de securitate major pentru populaţia locală. Un prim proiect, lansat la Doneţk în 2002 în timp ce Victor Ianukovici era guvernator acolo, a asigurat distrugerea a 400.000 de mine anti-personal terestre. Un al doilea proiect – cel mai mare şi singurul proiect de demilitarizare de acest fel în lume – vizează distrugerea a 133.000 tone de muniţii convenţionale, 1,5 milioane de arme mici şi uşoare şi 1.000 de sisteme anti-aeriene portabile, urmând să aibă o durată de 12 ani şi să coste 25 milioane de Euro.

Popularizarea unor astfel de iniţiative la nivelul publicului ucrainean va contribui la depăşirea stereotipurilor caracteristice Războiului Rece în privinţa NATO, care se manifestă în continuare în mod pregnant. Acest lucru ar putea încuraja cetăţenii să încerce să afle mai multe despre ceea ce este astăzi NATO.

Probabil că Ucraina se va afla la această răscruce încă un timp. În condiţiile unor noi alegeri parlamentare programate pentru luna septembrie, calea spre progres nu va fi în curând clară. În această atmosferă, NATO rămâne o temă foarte politizată în Ucraina.

Cu toate acestea, rămân încrezător că o declaraţie recentă a secretarului general NATO Jaap de Hoop Scheffer ar putea deveni realitate. Vorbind la Conferinţa de Securitate de la München din februarie 2007, el şi-a exprimat dorinţa de a vedea Serbia, Georgia şi Ucraina apropiindu-se de Alianţă în intervalul de dinaintea Summit-ului NATO din 2009. „Cetăţenii ucraineni vor trebui să decidă pentru ei înşişi. Totuşi, sper că în 2009 vom fi martorii unei relaţii mai robuste cu Ucraina.”
...La început...