Invocarea în context
Noi misiuni: În perioada care a trecut, invocarea Articolului 5 a jucat un rol fundamental în remodelarea Alianţei în vederea dotării sale cu capabilităţi care să-i permită să îşi asume noi operaţii precum ISAF (© ISAF)
Sebestyén L. v. Gorka analizează semnificaţia invocării în urmă cu cinci ani a Articolului 5 al Tratatului de la Washington.
La 11 septembrie 2001, organizaţia teroristă internaţională cunoscută sub numele de al Qaida a reuşit un lucru pe care Uniunea Sovietică nu a încercat niciodată să-l facă. Aceasta a ucis un mare număr mare de americani şi ne-americani pe teritoriul SUA. Carnajul şi victimele produse în acea zi au fost mai mari decât cele produse în urmă cu 60 de ani în timpul atacului asupra Pearl Harbor, evenimentul care a determinat intrarea Statelor Unite în cel de Al Doilea Război Mondial. În acelaşi timp, impactul acestora asupra mediului de securitate şi NATO este cât se poate de grăitor.

Chiar în ziua următoare, Consiliul Nord Atlantic, principala structură de luare a deciziilor, a hotărât că: „Dacă se va constata că acest atac împotriva Statelor Unite a fost îndreptat din exterior”, atunci el trebuie privit ca o acţiune aflată sub incidenţa Articolului 5 al Tratatului de la Washington, cea mai importantă clauză a cartei fondatoare a Alianţei. După informările transmise de oficialii SUA statelor membre NATO la 2 octombrie, condiţia privind comiterea atacului din exterior a fost considerată îndeplinită. Astfel, aşa numita „clauză de angajament” a NATO a intrat pe deplin în vigoare.

Ironia deciziei NATO a devenit imediat evidentă. Zidul din Berlin fusese dărâmat cu aproape 12 ani mai devreme, la 9 noiembrie 1989 (11/9), iar NATO câştigase Războiul Rece fără să fie nevoit să invoce Articolul 5, „inima” politică şi militară a cartei sale fondatoare, sau să tragă măcar un foc de armă. Mai mult decât atât, deşi clauza fusese în mod clar concepută de către semnatarii Tratatului de la Washington ca un mecanism prin care Statele Unite să vină în ajutorul aliaţilor europeni, acum aliaţii europeni erau cei care ofereau Washingtonului sprijinul lor.

Având în vedere amploarea evenimentelor din 11 septembrie, se poate spune că acestea au condus la un sfârşit brusc al adaptării post Război Rece a NATO. De aceea, dacă perioada dintre căderea Zidului din Berlin din 9 noiembrie şi atacurile teroriste din 11 septembrie constituie o a doua fază distinctă a istoriei Alianţei după patru decenii de Război Rece, atunci semnificaţia simbolică a invocării Articolului 5 a marcat începutul unei a treia etape post-post Război Rece, ale cărei implicaţii au continuat să apară în cei cinci ani care au urmat.

Deşi invocarea Articolului 5 a reprezentat un moment istoric de referinţă, unii analişti au încercat să diminueze semnificaţia acestui fapt şi chiar pe cea a Articolului 5. Citând cu multă atenţie formularea textului original, aceştia argumentează că, de fapt, clauza de angajament are o valoare reală minimă şi că aceasta a fost doar cu puţin mai mult decât simplu praf în ochi.

Pe de o parte, Articolul 5 stipulează că un atac împotriva unuia dintre aliaţi trebuie considerat un atac împotriva tuturor, că aliaţii sunt obligaţi să răspundă şi că forţa militară reprezintă o opţiune. Pe de altă parte, acesta prevede de asemenea că toţi aliaţii „vor sprijini Partea sau Părţile obiectul unui astfel de atac prin întreprinderea fără întârziere … a măsurilor pe care le consideră necesare”. Totuşi, pentru a înţelege puterea şi semnificaţia clauzei, precum şi a Alianţei însăşi, trebuie luate în calcul motivaţiile celor care au formulat Articolul 5.

Intenţia iniţială

Tratatul de la Washington, care este remarcabil în comparaţie cu alte documente similare în ceea ce priveşte conciziunea şi claritatea sa, a fost elaborat ca o declaraţie politică, precum şi ca un document cu valoare legală. Astfel, el a reprezentat un compromis între două modele existente ale apărării colective - Pactul de la Rio din 1947 şi Tratatul de la Bruxelles din 1948. În primul, convenit între statele americane, semnatarii se obligau să se „sprijine pentru a face faţă unui atac” împotriva unui stat semnatar, iar cel de al doilea, încheiat între statele vest europene, prevedea că membrii trebuiau să „asigure Părţii atacate tot ajutorul militar şi de altă natură şi tot sprijinul pe care puteau să le ofere”.

Cei care au elaborat carta fondatoare a NATO au înţeles că primul reprezenta o formulare prea slabă şi că al doilea era prea atotcuprinzător, având în vedere că, deşi nu era de aşteptat ca unii dintre membrii fondatori, cum ar fi Islanda, să dea un răspuns militar în cazul unui atac, aceştia puteau să-şi aducă propria contribuţie la apărarea colectivă, prin poziţia lor geografică sau în alte moduri. Drept urmare, obligaţia decurgea în mod automat, dar nu era limitată la răspunsul militar.

Astfel, NATO a transmis de asemenea lumii un mesaj politic. Ca alianţă, respecta voinţa statelor membre şi le permitea să decidă în privinţa naturii celui mai bun răspuns pe care îl puteau oferi. Această caracteristică a NATO trebuie privită în contrast cu înfiinţarea şase ani mai târziu de către adversarii săi a unei alianţe formale, Organizaţia Tratatului de la Varşovia, care nu ţinea cont de voinţa membrilor şi promova interesele Moscovei.

În afară de a lua în calcul nuanţele politice ale intenţiei iniţiale de la baza Articolului 5, trebuie avută în vedere percepţia ameninţării militare la nivelul celor care au elaborat Tratatul de la Washington şi al şefilor de state şi guverne semnatari ai acestuia. În acel moment, Europa Occidentală era depăşită într-o foarte mare măsură din punct de vedere al armamentului de către Uniunea Sovietică, fiind astfel vulnerabilă la o invazie de tip blitzkrieg. Drept urmare, scenariul era unul în care o Europă slabă urma să fie sprijinită militar de către Statele Unite în cazul unui atac. Dacă Uniunea Sovietică ar fi invadat, singura super-putere nucleară mondială ar fi putut veni în ajutor.

Ceea ce părinţii fondatori ai Alianţei nu au putut niciodată să prevadă a fost scenariul în care Articolul 5 va fi invocat. La 11 septembrie, Uniunea Sovietică şi Pactul de la Varşovia nu mai existau. În plus, nu Europa a fost cea atacată în mod convenţional de către un stat şi aliaţii acestuia, ci Statele Unite, de către un actor ne-statal care a folosit mijloace total ne-convenţionale. Carta fondatoare a NATO a fost surprinsă de evenimente.

Consecinţe imediate

Care au fost consecinţele imediate ale invocării Articolului 5 şi cum a răspuns NATO la schimbarea fundamentală a responsabilităţilor sale operaţionale?

Deşi Alianţa este astăzi extrem de activă în Afganistan, unde conduce Forţa Internaţională de Asistenţă de Securitate (ISAF), Washingtonul a decis să acţioneze în afara cadrului NATO în vederea alungării talibanilor şi a al Qaida din Afganistan, în pofida invocării Articolului 5. Într-adevăr, pentru a clarifica aceste lucruri, trebuie să ne reamintim de declaraţia ne-echivocă pe care Richard Armitage, secretar de stat adjunct al SUA în acel moment, a făcut-o la Cartierul General al NATO, la numai câteva zile după atacurile din 11 septembrie: „Nu am … venit aici pentru a cere ceva”.

Decizia SUA de a acţiona efectiv fără sprijinul NATO a reflectat percepţia Statelor Unite în privinţa performanţelor Alianţei în timpul campaniei Kosovo din 1999, limitelor capabilităţilor NATO de combatere a terorismului din acel moment şi a dorinţei de a evita alte viitoare probleme politice. În mod corect sau greşit, NATO a fost asociat cu „alegerea ţintelor de către comitete”, care era considerat un mod de acţiune prea puţin eficient. Deşi Statele Unite au recunoscut că NATO a parcurs un drum lung după încheierea Războiului Rece, Alianţa nu era pregătită să execute operaţii de combatere a terorismului în Asia Centrală. În plus, Washingtonul nu a dorit să fie limitat de nevoia de a realiza consensul în Consiliul Nord Atlantic în cazul unor viitoare campanii, cum ar fi cea din Irak.

Unii analişti au susţinut că membrii europeni ai NATO nu au reuşit să ofere un răspuns mai robust în cazul ameninţării teroriste întrucât aliaţii din Europa nu împărtăşesc aceeaşi percepţie a acestei ameninţări –o pierdere a ceea ce Phillip Gordon de la Brookings Institution din Washington numeşte „liantul” care a menţinut unitatea comunităţii trans-atlantice până acum. Totuşi, acest lucru nu este în mod necesar adevărat.

În ciuda profundelor diferenţe politice în privinţa campaniei din Irak, Strategia Naţională de Securitate a SUA şi Strategia de Securitate a UE reprezintă documente similare, iar profesioniştii în domeniul securităţii de la Berlin, Paris sau Washington, a căror sarcină este cea de a evalua ameninţările la adresa ţărilor lor, sunt în mare măsură de acord că ameninţarea cea mai alarmantă o constituie terorismul extremist islamic. În plus, în urma atacurilor de la Londra şi Madrid din 2005 este clar că Europa nu se mai bucură de starea de pace.

În pofida deciziei Washingtonului de a acţiona în mare măsură în mod individual în Afganistan, 14 din cei 19 aliaţi NATO din acel moment au contribuit cu forţe la campania de alungare a talibanilor şi a al Qaida în 2001. Mai mult decât atât, invocarea Articolului 5 a jucat un rol fundamental pentru remodelarea Alianţei în perioada care a urmat în vederea înzestrării acesteia cu capabilităţile necesare în vederea desfăşurării unor operaţii precum ISAF. De fapt, aceasta a constituit forţa motrice a transformării post-post Război Rece continue a NATO. În decursul procesului, Alianţa a înfiinţat noi structuri de comandă, a lansat variate iniţiative în domeniul capabilităţilor, a elaborat unele competenţe privind terorismul şi a creat Forţa de Răspuns a NATO. De asemenea, NATO s-a deplasat dincolo de spaţiul euro-atlantic prin operaţiile şi misiunile din Afganistan, Irak, Pakistan şi Sudan.

NATO nu este şi nu va fi niciodată un club omogen de state. Mai curând, acesta a oferit şi va continua să ofere lucruri diferite diferiţilor săi membri. Pentru mulţi şi, în special, pentru noii aliaţi, Articolul 5 rămâne o piatră de hotar a Alianţei. Pentru alţii, clauza îşi menţine o importanţă politică sporită. Iar alţii apreciază valoarea Alianţei prin prisma termenilor practici ai noilor sale misiuni şi operaţii în afara ariei tradiţionale de responsabilitate, care nu aparţin domeniului tradiţional al ducerii războaielor.

În fine, există unii care cred că NATO a demonstrat că se poate adapta în timp la noile provocări şi că, după o vreme, Articolul 5 ar putea să fie înţeles ca un articol cu impact direct nu asupra scenariilor de invazie, ci asupra modului în care aliaţii combat împreună ameninţarea terorismului internaţional. Drept urmare, în timp ce observatorii UE au vorbit ani de zile despre posibilitatea unei Uniuni Europene cu mai multe viteze, NATO a creat deja realitatea unei alianţe cu mai multe viteze, capabilă să deservească realizarea mai multor scopuri, în vederea oferirii unui răspuns la nevoile diverse ale numeroşilor săi membri.

Dezbaterea asupra faptului dacă NATO rămâne o organizaţie de apărare colectivă sau dacă se transformă într-o alianţă de securitate colectivă este în mare măsură una academică. Alianţa satisface ambele cerinţe şi va continua să o facă pentru un timp. În plus, ea posedă capabilităţi pe care nu le deţine nici o altă organizaţie. În ceea ce priveşte istorica invocare a Articolului 5, ar trebui să fim de acord cu evaluarea fostului secretar general Lordul Robertson, care a arătat că „Este prea devreme să spunem ce va însemna în termeni practici pentru viitorul imediat decizia în privinţa Articolului 5”.

Articolul 5

Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord trebuie considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, în cazul producerii unui astfel de atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare în mod individual sau colectiv recunoscut de Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile astfel atacate prin întreprinderea imediată, individual sau împreună cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii în spaţiul nord-atlantic. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri trebuie să înceteze când Consiliul de Securitate a adoptat măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
...La început ...