Dezbateri
Ar trebui NATO să joace un rol major în domeniul securităţii energetice?
Gal Luft faţă în faţă cu Christophe Paillard
Gal Luft este director executiv al Institutului pentru Analiza Securităţii Globale din Washington DC.
Cristophe Paillard este şeful Secţiei de Cercetare Industrială şi Tehnologică din cadrul Direcţiei de Afaceri Strategice a Ministerului Apărării din Franţa.
                  

Dragă Christophe,

Într-un moment în care piaţa energiei este în dificultate, tensiunile dintre producători şi consumatori cresc şi atacurile teroriste asupra infrastructurii din întreaga lume sunt consemnate aproape zilnic, securitatea energetică constituie pentru cele mai multe ţări una dintre principalele preocupări economice şi de securitate. Fiind o problemă globală, securitatea energetică solicită o abordare la nivel global şi, de aceea, o atenţie deosebită din partea organizaţiilor multinaţionale precum NATO. Deşi acest fapt a început să preocupe majoritatea ţărilor membre NATO, Alianţa nu şi-a formulat încă un punct de vedere privind rolul şi misiunile sale în raport cu această provocare crescândă. Realizarea unui progres semnificativ în această chestiune este împiedicată de reticenţa tradiţională a statelor membre de a extinde responsabilităţile Alianţei, preferinţa de a vedea în forţele economice ale pieţii principalii garanţi ai securităţii energetice şi preocuparea unor aliaţi că sporirea rolului NATO în securitatea energetică ar putea transmite un semnal negativ producătorilor de energie, în special Rusiei, de care unii dintre aceştia au devenit din ce în ce mai dependenţi.

NATO trebuie să se axeze pe identificarea principalilor factori care pot produce valoare adăugată şi care pot furniza câştiguri tangibile, concomitent cu asigurarea conlucrării cu alte organizaţii non-guvernamentale în vederea formulării unei politici trans-atlantice coerente.

Pe parcursul ultimilor 30 de ani, statele membre NATO s-au implicat în câteva operaţiuni militare al căror scop era securizarea alimentării cu energie. În timpul conflictului dintre Irak şi Iran, aliaţii au asigurat securitatea traficului cu tancuri petroliere din Golful Persic, iar mulţi dintre aceştia au făcut parte în 1991 din coaliţia destinată alungării armatei irakiene din Kuweit. În contextul atât de multor producători de ţiţei şi gaz suferind din cauza instabilităţii politice, există o serie de scenarii privind intervenţiile militare în care NATO ar putea participa în vederea securizării transportului de energie. State precum Nigeria şi Irak, fiecare producând peste 2 milioane de barili zilnic, se confruntă în prezent cu unele conflicte politice destabilizatoare. Alţi producători de energie, precum Arabia Saudită, Iran, Ciad şi Sudan se confruntă de asemenea cu potenţiale stări de conflict. Coridoarele de transport al energiei situate în regiuni cu violenţă crescândă, precum Orientul Mijlociu, Africa şi Asia Centrală reprezintă o provocare pentru securitatea energetică globală. Pierderi de câteva milioane de barili pe zi pe o perioadă mai lungă de timp pot dezechilibra economia mondială. Dacă apar probleme în aceste regiuni ar putea fi nevoie de o intervenţie rapidă din partea unei forţe multinaţionale de stabilizare. Alianţa ar trebui să analizeze aceste ameninţări, să pregătească planuri de rezervă referitoare la acestea şi, drept urmare, să pregătească şi să echipeze forţele corespunzătoare necesare.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru liniile maritime şi de comunicaţii şi punctele strategice din sfera de interes a NATO, precum Bosfor, Strâmtoarea Gibraltar, Canalul Suez, Bab el Mandeb şi Strâmtoarea Hormuz, toate fiind confruntate cu ameninţări de natură teroristă împotriva traficului cu tancuri petroliere. Ultimul punct strategic dintre acestea este în mod particular supus riscului, datorită escaladării tensiunii relaţiilor cu Iranul determinată de ambiţiile nucleare ale Teheranului. Concepţia Strategică a NATO include deja elemente de protecţie asupra liniilor vitale de alimentare cu energie. Implementarea acestui concept presupune prezenţa sporită pe căile maritime şi activităţi de supraveghere în regiunile critice de tranzit al energiei. Acest lucru ar spori securitatea energetică şi ar contribui de asemenea în mod practic la lupta împotriva activităţilor ilicite precum pirateria, terorismul maritim şi contrabanda. Alianţa ar trebui de asemenea să acţioneze în cazul posibilelor ameninţări de minare a punctelor strategice. Capacităţile sale de deminare sunt în prezent insuficiente, comparativ cu operaţiunile de minare pe care le-ar putea desfăşura unii actori statali sau grupurile teroriste.

Privind prin prisma terorismului în domeniul energiei, sporirea securităţii elementelor esenţiale ale infrastructurii energetice existente la interiorul şi în afara Alianţei reprezintă încă o misiune în care NATO poate juca un rol important
În lumina ameninţării teroriste în domeniul energetic, îmbunătăţirea securităţii în cazul infrastructurii critice a domeniului energetic situată în afara sferei Alianţei reprezintă o altă misiune în care NATO ar putea juca un rol important. Forumul NATO pentru Tehnologia Securităţii în Domeniul Energetic, o conferinţă independentă organizată în Praga în februarie 2006, a evidenţiat o parte a vulnerabilităţilor sistemului de conducte, rafinăriilor, reactoarelor nucleare, infrastructurii gazelor lichefiate şi liniilor de electricitate din statele NATO. Deşi au fost realizate multe în ultimii cinci ani pentru îmbunătăţirea protecţiei infrastructurii de importanţă crucială a domeniului energetic, sistemele energetice de pe ambele maluri ale Atlanticului sunt încă vulnerabile. Eforturile de colaborare cu statele nemembre NATO, de exemplu în cadrul Dialogului Mediteranean, Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul şi Parteneriatului pentru Pace al NATO, furnizează un cadru de cooperare în domeniul securităţii energetice cu producători de energie cum sunt Kazahstanul, Azerbaijanul şi Turkmenistanul şi cu state de tranzit, precum Georgia.

În fine, rolul actual al Alianţei trebuie să ofere un cadru pentru schimbul de informaţii şi dialogul în domeniul securităţii între guvernele şi structurile militare aliate şi cele din afara Alianţei, în vederea promovării discuţiilor din domeniul securităţii energetice. De exemplu, forţele militare ale NATO sunt afectate de costuri ale energiei aflate la un nivel ridicat nemaiîntâlnit în istorie şi de aceea sunt din ce în ce mai interesate de noile tehnologii şi de măsuri eficiente care să le ajute să reducă facturile la energie să facă disponibile resursele în alte scopuri. Războiul din Irak a demonstrat că efortul logistic de alimentare cu combustibil pe câmpul de luptă reprezintă o serioasă vulnerabilitate pentru forţele combatante moderne şi că economia de combustibil nu mai reprezintă o virtute, ci un imperativ operaţional. NATO poate promova schimbul de informaţii între structurile militare privind economia de combustibil, tehnologiile alternative în domeniu combustibililor şi măsurile de eficientizare, în vederea reducerii consumului de energie la nivelul armatelor sale.

Noul mediu de securitate demonstrează că intervenţiile în statele producătoare de petrol, activităţile navale în punctele de importanţă strategică de trecere şi operaţiunile contra-teroriste împotriva jihad-iştilor petrolului, care doresc dezechilibrarea economiei mondiale urmărind sabotarea alimentării cu energie, reprezintă tot atâtea măsuri cu un final incert. Niciuna dintre problemele cu care se confruntă sistemul energetic nu este trecătoare, iar noile provocări în domeniul securităţii energetice vor creşte cel mai probabil de-a lungul timpului. În anii următori, după cum spunea înaintea Summit-ului de la Riga senatorul Richard Lugar, şeful Comitetului de Relaţii Externe din Senatul SUA, "cele mai probabile surse ale conflictelor armate în teatrul de operaţii din Europa şi din regiunile vecine vor fi lipsa energiei şi manipularea". Trebuie să avem în vedere faptul că membrii NATO se vor implica din ce în ce mai mult în mod direct sau indirect în misiuni asociate cu securitatea energetică. Daca securitatea energetică reprezintă într-adevăr "un subiect relevant", aşa cum a afirmat recent secretarul general al NATO Jaap de Hoop Scheffer, atunci este timpul ca Alianţa să treacă de la retorică la acţiune, în primul rând prin utilizarea celor mai importante instrumente de care dispune: capabilităţile sale maritime, terestre şi în domeniul informaţiilor.

NATO are un rol de jucat în securitatea energetică, chiar şi în absenţa unei crize majore. Alianţa ar trebui să facă tot ceea ce-i stă în putinţă să stimuleze dezbaterile între sectorul privat, ONG-uri şi guverne asupra modului în care să crească stabilitatea pe piaţa energetică internaţională şi să fie diminuate tensiunile dintre producători şi consumatori. Aceasta ar trebui să acţioneze în vederea realizării unei solidarităţi politice împotriva întreruperilor deliberate a alimentărilor cu energie, cum a fost cazul când Rusia a oprit în 2005 alimentarea cu gaz a Ucrainei, şi să nu pregete să-şi exercite capacitatea de influenţă politică şi de descurajare privind folosirea armei energetice de către producători. Aceeaşi putere şi influenţă ar trebui să fie utilizată pentru protejarea suveranităţii şi drepturilor producătorilor vulnerabili şi statelor de tranzit. Deşi gradul de implicare a NATO în toate aceste sarcini merită să fie discutat, Alianţa nu-şi poate permite să stea impasibilă în cazul a ceea ce pare din ce în ce mai mult să fie marele joc al secolului XXI.

Al tău,
Gal


Dragă Gal,

Recunoaşterea faptului că securitatea energetică este vitală pentru toată lumea este simplu. A şti cine va îndeplini misiunea este însă o sarcină mult mai dificilă.

În ultimii cincisprezece ani, NATO a încercat mai mult sau mai puţin să devină o organizaţie globală de securitate, deşi se concentrează mai mult pe protejarea intereselor Statelor Unite şi ale partenerilor săi europeni.

Prin contrast, o strategie pur ne-europeană pentru securitatea energetică trebuie să înceapă de la o observaţie simplă: auto-suficienţa Europei este un obiectiv imposibil de atins, chiar şi pe termen lung. Consumul de energie al Europei va continua să crească anual cu 1 până la 2 % în următorii 20 de ani, ceea ce este puţin comparativ cu cererea Asiei, dar suficient de mult pentru a ne îngrijora, dacă ne raportăm la dezvoltarea pe termen scurt şi lung în domeniul rezervelor de energie.

Pe baza acestui raţionament, securitatea energetică a devenit o problemă de importanţă crescândă pentru Europa. Unii producători de energie, în special Rusia şi Iranul, prezintă tendinţa de a utiliza petrolul şi gazul ca pârghii politice. Discuţiile asupra securităţii energetice în cadrul NATO indică acest domeniu ca o posibilă nouă sferă de activitate a Alianţei. Discuţiile nu sunt într-un stadiu avansat, dar rămâne totuşi întrebarea ce poate face în această privinţă o organizaţie ca NATO.

Unii membri, precum Franţa, preferă ca Uniunea Europeană să aibă un rol mai mare.

Pentru Franţa, problema este dacă nu cumva "clubul energiei" din NATO ar urma să fie doar un instrument util SUA care să permită Washingtonului să-şi menţină influenţa în Europa. Noi credem că experienţa nereuşită din Irak, incertitudinile referitoare la un nou început pentru industria petrolieră irakiană şi posibila apariţie a unei rivalităţi comerciale crescânde între companiile din domeniul energiei din Europa şi America, precum şi nevoia de a proteja industriile energetice şi tehnologiile cheie din Europa nu ar trebui să afecteze rolul fundamental al NATO de a menţine relaţii trans-atlantice puternice în domeniul apărării şi de asigura protecţia membrilor săi împotriva atacurilor militare.

Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic identifică un atac împotriva unui stat membru drept un atac împotriva tuturor aliaţilor. Această prevedere a fost concepută pentru a preveni exercitarea coerciţiei asupra unui stat membru NATO de către un stat nemembru. Totuşi, contrar recentelor comentarii ale senatorului SUA Richard Lugar, există o diferenţă între situaţia în care un aliat se confruntă cu o blocadă militară sau cu alte demonstraţii de forţă militară la frontierele sale şi cea în care un aliat se confruntă cu întreruperea alimentării cauzate de dezacordurile comerciale, chiar dacă acesta se confruntă cu unele consecinţe dificile.

În opinia mea, înainte de a căuta un nou rol pentru NATO, ar fi rezonabil să ne întrebăm, în primul rând, ce înseamnă pentru cei 27 de membri ai Uniunii Europene securitatea energetică şi, în al doilea rând, de ce capacitate dispune deja comunitatea europeană pentru a răspunde în mod direct la o ameninţare la adresa intereselor Europei în regiunile de producţie a energiei de pe glob.
Securitatea energetică europeană nu trebuie să fie prizoniera riscului unui conflict deschis pe care l-ar putea implica asocierea cu NATO. În ultimă instanţă, Uniunea Europeană este organizaţia mai nimerită în domeniul securităţii energetice.


Este mult mai urgent pentru Europa să se înzestreze cu instrumente economice, politice şi militare care să-i permită să-şi apere interesele energetice, decât să se angajeze într-o dezbatere sterilă asupra potenţialului NATO de avea un rol în securitatea energetică.

De fapt, dezbaterea asupra rolului NATO reprezintă mai curând o ilustrare a temerii statelor europene de a nu intra într-un alt conflict cu Rusia asupra problemei energiei decât o modalitate realistă de a proteja alimentarea pe termen lung cu energie. Unele guverne ale statelor europene cred că doar cooperarea în domeniul energiei cu Rusia nu va conduce la asigurarea securităţii energetice. De aceea, Polonia a ridicat problema semnării unui tratat al Uniunii Europene în domeniul energetic ori, dacă acest proces eşuează, întărirea rolului Alianţei în domeniul energiei.

Este adevărat că unele dintre subiectele de interes pentru NATO sunt indirect legate de problema energetică. Terorismul maritim a apărut ca o ameninţare gravă în lume, ţintind atât nave civile, cât şi militare, în zone de acţiune ale NATO, un risc prezent atunci când grupările criminale, de cele mai multe ori în conivenţă cu cele teroriste, utilizează navele maritime şi liniile comerciale. În plus, teroriştii pot cauza pierderi masive de vieţi în rândul civililor prin utilizarea armelor de distrugere în masă. Eforturile NATO de prevenire a unor asemenea atacuri ar putea deveni o prioritate, făcând necesară extinderea de către Alianţă a frontierelor sale maritime.

Totuşi, desfăşurarea acestei dezbateri în cadrul NATO transmite un semnal eronat guvernelor şi statelor producătoare de petrol şi gaz. Multe dintre acestea din Orientul Mijlociu şi Europa, de exemplu, cred că Statele Unite au invadat Irakul în mare parte pentru a-şi securiza accesul la petrolul irakian. Organizarea unor dezbateri care demonstrează că aliaţii contemplă ideea desfăşurării de acţiuni militare în vederea asigurării alimentării cu petrol şi gaz va întări convingerea că Occidentul intenţionează să exploateze regiunea pentru resursele sale.

Noi, cei din Franţa, reiterăm importanţa forţelor de pe piaţă, interdependenţei producătorilor şi furnizorilor şi a necesităţii protejării şi menţinerii infrastructurii energetice. Totuşi, ar putea exista o puternică opoziţie populară la orice efort al NATO de a securiza infrastructura energetică în state din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, dacă ar urma să se producă întreruperi în furnizarea energiei din aceste regiuni.

Pentru a putea veni în ajutorul oricărui membru ale cărui resurse energetice sunt ameninţate, prin utilizarea clauzei de apărare comună prevăzută de Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic, ar putea conduce la reexaminarea radicală a doctrinei de apărare a NATO. Ameninţarea cu invocarea Articolului 5 a fost concepută pentru a asigura apărarea comună, dar aceasta implică existenţa unui conflict pentru a putea fi aplicată. Securitatea energetică europeană nu trebuie să fie prizoniera riscului unui conflict deschis pe care l-ar putea implica asocierea cu NATO. În ultimă instanţă, Uniunea Europeană este organizaţia mai nimerită în domeniul securităţii energetice.

Al tău,
Christophe


Dragă Christophe,

În timp ce revedeam răspunsul către tine, am aflat ştiri neplăcute referitoare la încă o încercare a Rusiei de a opri alimentarea Belarusului şi, astfel, a altor ţări europene. Aceasta a reprezentat cel mai recent episod al unei serii de manipulări în domeniul energiei, concretizate în oprirea alimentării Ucrainei, exploziile misterioase de la conducta de gaz spre Georgia şi exercitarea de presiuni asupra altor state. Acestea constituie exemple grăitoare ale faptului că securitatea energetică este o problemă urgentă, care nu se mai rezumă doar la domeniul teoretic şi al dezbaterilor de club.

Se pare că eşti precaut în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii Europene "de a răspunde la o ameninţare directă împotriva intereselor Europei [...] înainte de a identifica un nou rol al NATO". Dar judecând după răspunsul moderat al Uniunii Europene la aceste recente provocări, eu pun la îndoială abilitatea sa de a descuraja furnizorii să folosească energia ca o armă. Indiferent de ceea ce Uniunea Europeană va decide să întreprindă, NATO, ca instituţie militară, este singura structură multinaţională care poate furniza forţa pentru a contracara provocarea securităţii energetice. O astfel de forţă este necesară, deoarece, aşa cum au demonstrat-o evenimentele din ultimii cinci ani, furnizorii de energie sunt insensibili în faţa unei retorici ezitante. Dacă vrem să contracarăm opririle de alimentare, şantajul şi intimidarea, atunci este nevoie de o abordare mai în forţă.
Indiferent ce va decide să facă Uniunea Europeană, NATO, ca instituţie militară, este singura structură multinaţională care poate oferi forţa necesară pentru a face faţă provocărilor la adresa securităţi energetice


Limitarea implicării NATO în dezbaterea referitoare la securitatea energetică sub pretextul că "trimite un semnal greşit guvernelor statelor producătoare de petrol şi gaz" sau că ar alimenta percepţii eronate cum că Occidentul intenţionează să exploateze resursele furnizorilor ignoră realitatea furnizorilor care, fără a fi stânjeniţi de nimic, dau din ce în ce mai multă legitimitate folosirii energiei ca armă politică. Trebuie mai degrabă să privim această realitate în faţă decât să adoptăm o atitudine pasivă, atunci când stilul nostru de viaţă, caracterizat de un mare consum de energie, este ameninţat.

Datorită solidei sale industrii nucleare, Franţa nu este dependentă de gazul rusesc. Este de înţeles atunci de ce Franţa a fost aliatul cel mai puţin entuziast în privinţa unei atitudini active în domeniul securităţii energetice în cadrul NATO. Dar pentru alte state europene, importul de energie este o problemă de supravieţuire ca ţări, la nivel naţional, iar preocupările acestora trebuie tratate de Alianţă într-un pachet unitar. De aceea există aliaţi.

În fine, ar fi contraproductiv să ne amăgim că forţele de pe piaţă pot soluţiona problema. Piaţa energetică este orice altceva decât o piaţă liberă. Marea majoritate a rezervelor de gaz şi petrol ale lumii se află sub controlul guvernelor, care respectă prea puţin principiile pieţei libere. Membrii OPEC manipulează preţurile de pe piaţă în mod regulat şi se aude din ce în ce mai des despre existenţa unor discuţii privind crearea unui cartel al gazelor. În timp ce producătorii încearcă în mod cert să-şi consolideze puterea colectivă în detrimentul nostru, noi stăm în continuare cu mâinile în sân.

Toate acestea nu înseamnă că trebuie să recurgem automat la invocarea Articolului 5 au să cochetăm cu utilizarea forţei. Dar renunţarea la dezvoltarea capabilităţilor fundamentale care ne-ar putea permite să tragem linie, după de diplomaţia şi forţele pieţii şi-au urmat cursul, ar stimula producerea multor lucruri asemănătoare celor despre care discutăm. Acest fapt ar putea să lase pe o parte dintre noi în întuneric.

Al tău,
Gal


Dragă Gal,

În primul rând, permite-mi să-ţi mulţumesc pentru că ai revenit la subiectul Rusia. Sunt de acord cu tine asupra importanţei securităţii alimentării cu gaz pe traseul Rusia-Belarus şi în continuarea acestuia. Totuşi, nu sunt deloc de acord cu interpretarea ta referitoare la recentele crize. În opinia mea, recentele şi temporarele opriri ale alimentării cu petrol destinat Belarusului nu au nimic în comun cu dezbaterea noastră asupra securităţii energetice.

Să ne întoarcem puţin în urmă. După cum bine ştim, Federaţia Rusă şi Belarusul au reglementat problema energiei care ameninţa să întrerupă alimentarea cu petrol a Poloniei şi a altor state din Europa Centrală. Anterior, Belarusul semnase un acord cu Rusia care ar putea în cele din urmă să conducă la unirea celor două state într-o federaţie şi se consideră că preşedintele Lukashenko ar avea ambiţii să ocupe o înaltă poziţie în cadrul acesteia.

Este inutil să spunem că preşedintele Putin nu apreciază prea mult ambiţiile lui Lukashenko, ceea ce explică parţial faptul că relaţia dintre Rusia şi Belarus s-a înrăutăţit. Pe scurt, acesta a fost un conflict politic, conectat doar accidental la aspectele complexe ale securităţii energetice. Antagonismul dintre Putin şi Lukashenko şi situaţia complicată a exportului de petrol şi gaz din Rusia spre Europa sunt probleme distincte şi nu trebuie confundate.

Energia reprezintă mai curând o problemă economică naţională decât una politică globală. Toate statele membre NATO au optat pentru modalităţi diferite în vederea asigurării securităţii lor energetice
Permite-mi să mă întorc la principala problemă. Sincer vorbind, mi se pare că se aplică un dublu standard în această situaţie. Când pui sub semnul întrebării abilitatea Uniunii Europene de a răspunde unei posibile ameninţări din afara graniţelor sale, eviţi să menţionezi dacă statele europene ar avea un cuvânt de spus cu privire la problemele pur americane în domeniul securităţii energetice. Chiar crezi că Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic privitor la apărarea colectivă ar fi invocat dacă Statele Unite şi-ar considera ameninţate propriile interese de securitate energetică?

Eu unul mă îndoiesc de faptul că preocupările europene referitoare la gazele ce produc efectul de seră, schimbările climatice şi securitatea mediului reprezintă priorităţi aflate pe agenda Casei Albe. Securitatea mediului nu e o glumă. Ea are impact asupra relaţiilor africane şi europene, asupra migraţiei spre Europa şi aşa mai departe. Din păcate, asupra unor astfel de subiecte vitale pentru energia europeană, Europa şi Statele Unite au puncte de vedere diferite. Din cauza acestei nefericite dar de netăgăduit divergenţe de interese, nu NATO ci Uniunea Europeană ar trebui să ia conducerea în domeniul securităţii.

În fine, energia este o problemă care ţine mai mult de economia naţională decât de politica globală. Iar exemplul pe care tu l-ai dat referitor la industria nucleară franceză este interesant. În anii 60 şi 70 ai secolului trecut, Franţa a avut dorinţa politică de a implementa o asemenea soluţie pentru a-şi satisface nevoia de energie. Fiecare dintre statele membre NATO au ales modalităţi diferite pentru a-şi asigura securitatea energetică. Şi a nu fost nevoie de NATO pentru a face acest lucru.

La fel ca tine, înţeleg preocupările prietenilor noştri din Europa Centrală şi de Est referitoare la securitatea energetică. Deşi Rusia este o problemă pentru statele baltice, acestea au înţeles că în ultimă instanţă securitatea energetică poate fi asigurată numai prin investiţii şi diversificarea furnizorilor. În primăvara trecută, lituanienii au încheiat un acord privind construirea unei noi centrale nucleare împreună cu Letonia, Estonia şi Polonia. Aceasta va reprezenta o alternativă reală la petrolul şi gazul rusesc şi o soluţie mult mai practică decât ipotetica umbrelă de securitate a NATO, cel puţin în ceea ce priveşte preocupările referitoare la furnizarea de energie. Investiţiile şi diversificarea sunt adevăratele chei ale securităţii energetice europene, care ne vor asigura succesul.

Al tău,
Christophe


Dragă Christophe,

Dă-mi voie să răspund la principala ta îngrijorare: divizarea dintre SUA şi Europa asupra problemelor energetice şi posibilitatea europenilor de a avea un cuvânt de spus "în legătură cu problemele pur americane în domeniul securităţii energetice". Dacă există un dublu standard în acest caz, acesta nu este cel identificat de tine. Deşi cele mai multe dintre nevoile de electricitate sunt asigurate din resurse interne, sectorul de transport al energiei din SUA este în mare măsură dependent de petrolul importat, la fel cum este şi Europa. Cu toate acestea, Statele Unite şi-au asumat cea mai mare parte a responsabilităţii de a asigura protecţia liniilor de alimentare cu energie şi a regiunilor de producţie din ce în ce mai ameninţate, cheltuind cca. 50-60 de miliarde USD anual, chiar dacă nu este vorba de ani de război. Cu alte cuvinte, Statele Unite furnizează servicii de protecţie energetică pentru restul lumii, inclusiv Europa.

Referitor la mediul înconjurător, sugestia ta că Statele Unite nu împărtăşesc preocupările Uniunii Europene este o poveste populară care nu are un corespondent în realitate. Adevărul este că, în perioada 2000-2004, creşterile emisiilor de CO2 au fost în SUA de 2,1%, în timp ce în Europa acestea s-au situat la 4,5%. În mod cert, Statele Unite procedează deci corect.

Mai mult decât atât, se pare doreşti să limitezi argumentul tău exclusiv la dimensiunea unei dispute între Statele Unite şi Europa. Dar multe state europene - Polonia îmi vine în special în minte - par să privească securitatea energetică drept o problemă trans-atlantică, care ar trebui să implice NATO. La urma urmelor, interesele noastre în domeniul securităţii energetice sunt comune într-o măsură pur şi simplu covârşitoare. Şi anatema nefericită şi, după părerea mea, nedocumentată pe care o arunci asupra agendei Casei Albe este irelevantă pentru miza jocului.
Tratarea energiei ca fiind o problemă pur legată de economie ţine de domeniul trecutului. Realitatea actuală ne solicită să adoptăm un nou set de instrumente, iar forţa militară trebuie cu siguranţă să fie unul dintre acestea


Hai să discutăm deschis. Concentrarea asupra divergenţelor trans-atlantice nu ne va sprijini cauza, în special deoarece interesele noastre comune prevalează în faţa acestor divergenţe. Ambele economii, americană şi europeană, sunt şi vor continua să fie în foarte mare măsură dependente de furnizarea neîntreruptă a unei energii cu un preţ rezonabil. Cu toate acestea, furnizarea energiei prezintă riscuri crescânde.

Aş dori să pot fi de acord cu punctul tău de vedere potrivit căruia „energia ţine mai mult de economia naţională decât de politica globală". Din păcate, în ultimii ani, s-au produs numeroase evenimente care au evidenţiat că nu aceasta este realitatea. Grupările teroriste ale jihad-ului, hotărâte să distrugă economiile Occidentului, au pus ochii pe energia care ne este livrată. De asemenea, suntem martorii unor ameninţări, intimidări şi speculaţii din partea marilor producători de energie.

În ceea ce-i priveşte, consumatorii permit din ce în ce mai mult ca necesităţile de energie să le modeleze politica externă. Motivul pentru care Occidentul este incapabil să limiteze ambiţiile nucleare ale Iranului sau să pună capăt genocidului din Sudan are o mare legătură cu dependenţa crescândă a Chinei faţă de energia furnizată de aceste state. Tratarea energiei ca fiind o problemă pur legată de economie ţine de domeniul trecutului. Realitatea actuală ne solicită să adoptăm un nou set de instrumente, iar forţa militară trebuie cu siguranţă să fie unul dintre acestea. Nu există nici o îndoială că trebuie să lăsăm forţele pieţei să acţioneze, să sporim cooperarea internaţională în domeniul energiei, să diversificăm sursele şi să investim în rezervele strategice, dar ar fi iresponsabil să neglijăm dezvoltarea capacităţii noastre de a interveni militar când toate acestea eşuează.

Al tău,
Gal


Dragă Gal,

Deşi este adevărat că Statele Unite asigură protecţia unor rute maritime vaste, trebuie de asemenea să-ţi reamintesc faptul că unele state europene, inclusiv Franţa şi Marea Britanie, sunt angajate în această activitate. Când nava USS Cole a fost lovită în Yemen la 12 octombrie 2000, Forţa Navală Franceză din Oceanul Indian, care protejează ruta maritimă Bab el Mandeb, a sosit prima la locul incidentului pentru a ajuta la salvarea aliaţilor noştri.

Într-adevăr, energia este o problemă globală, dar repet, cele mai multe soluţii sunt locale sau regionale. Să luăm ca exemplu gazul. În prezent, 88% din gazul şi 16% din petrolul din Rusia sunt exportate în Europa. Treizeci la sută din consumul de gaz din Europa provine din importul din Rusia, precum şi cincisprezece la sută din consumul său de petrol.

Deşi este adevărat că Statele Unite asigură protecţia unor rute maritime vaste, trebuie de asemenea să-ţi reamintesc faptul că unele state europene, inclusiv Franţa şi Marea Britanie, sunt angajate în această activitate
Prin contrast, piaţa americană de gaz este aproape independentă de spaţiul extern. Statele Unite importă 18% din nevoile de gaz din Canada şi Trinidad şi putem spune, deci, că problemele din domeniul energiei europene şi americane nu au nimic în comun. De aceea, nu înţeleg de ce NATO ar trebui să fie un intermediar între Europa şi Rusia, când problemele de alimentare din Rusia derivă nu dintr-o rea voinţă politică, ci din lipsa unor investiţii din partea Rusiei care să permită un grad sporit de producţie.

Dă-mi voie să dezvolt puţin acest ultim punct. Cele trei principale câmpuri de gaze din Siberia occidentală îşi vor epuiza probabil rezervele înainte de 2012, din cauza revenirii vechiului regim, care transformă sectorul energetic într-un nou Gosplan, ceea ce face ca deciziile majore să fie deseori amânate. Aceasta nu este o problemă de securitate trans-atlantică, ci o problemă internă de natură politică şi economică a Rusiei. Sarcina noastră este să ajutăm cât mai mult ultimele elemente democratice rămase, ceea ce reprezintă o misiune mai potrivită pentru Uniunea Europeană decât pentru NATO.

Ai menţionat Polonia şi, într-adevăr, polonezii sunt foarte preocupaţi de suveranitatea lor atunci când este vorba de aspectele securităţii energetice. Referindu-se la propunerea de realizare a unei conducte de gaz care să unească Rusia cu Germania, Radek Sikorski, ministrul polonez al apărării, a precizat în luna mai a anului trecut că "Polonia are o sensibilitate deosebită în privinţa coridoarelor şi înţelegerilor care o ocolesc [sic]. Aşa s-a întâmplat în cazul Locarno şi Molotov-Ribbentrop. Aceste exemple aparţin secolului XX. Nu vrem ca astfel de lucruri să se mai repete”. Deşi înţeleg seriozitatea sensibilităţii Poloniei, consider că acest tip de reacţie exagerată nu ajută la nimic.

Principala dorinţă a Poloniei – reflectând preocuparea Franţei şi Germaniei - este de a cumpăra gaz la un preţ rezonabil. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să convingem Rusia să fie de acord să-şi dezvolte sectorul gazului şi pe cel al petrolului. Pentru acest motiv, sprijin recentele demersuri ale Angelei Merkel de a-l convinge pe preşedintele Putin să semneze un acord strategic privind securitatea furnizării de gaze.

China este altceva. Sper că nu te gândeşti la folosirea NATO pentru a împiedica emergenţa Chinei ca una dintre cele două supra-puteri economice. Acest lucru nu este nici necesar şi nici de dorit.

În concluzie, dă-mi voie să-ţi reamintesc că nu toate criticile la adresa poziţiei SUA în cadrul NATO trebuie considerate un atac îndreptat împotriva relaţiei trans-atlantice. După cum au spus-o şi alţii, un prieten bun îţi spune când greşeşti.

Al tău,
Christophe