Dacă o rachetă balistică lansată dintr-o ţară oarecare loveşte teritoriul european, acest fapt va fi considerat de NATO drept un atac împotriva tuturor, conform Articolului 5 al tratatului fondator al Alianţei. Atunci, de ce o bombă murdară plasată de un grup terorist, să spunem într-un container aflat într-un port european, ar trebui privită doar ca o infracţiune? De ce trebuie considerat răspunsul la o rachetă balistică drept o chestiune militară, în timp ce un dispozitiv nuclear rudimentar ţine de competenţa poliţiei?

Cred că este timpul să recunoaştem că teroriştii de astăzi, în special al Qaida şi diferitele sale ramificaţii, au crescut letalitatea şi ambiţia terorismului mult faţă de cele ale grupurilor teroriste tradiţionale ca ETA, IRA sau PKK. În plus, nici o ţară – nici chiar Statele Unite – nu este capabilă să abordeze şi să învingă ceea ce a devenit o ameninţare globală prin ea însăşi. Întrucât NATO a fost conceput iniţial pentru a întări securitatea membrilor săi prin aranjamente colective, cred că, în combaterea ameninţării teroriste actuale, Alianţa trebuie să joace acum un rol similar celui pe care l-a jucat în faţa ameninţării sovietice, în timpul Războiului Rece. Mai mult decât atât, NATO ar trebui să facă acest lucru prin desemnarea asigurării securităţii teritoriilor naţionale împotriva terorismului drept o misiune fundamentală a sa.

Sunt două idei de bază. În primul rând, securitatea teritoriului naţional împotriva terorismului nu este un concept nou pentru NATO. În timpul Războiului Rece, Alianţa poseda planuri pentru combaterea forţelor speciale sovietice, Speznats, în cazul în care acestea reuşeau să se disloce dincolo de linia frontului şi să se infiltreze în societăţile noastre. În al doilea rând, forţele militare au fost întotdeauna pregătite să sprijine autorităţile civile dacă şi atunci când sunt solicitate, în cazul răspunsului la dezastrele naturale, pentru închiderea frontierelor sau în vederea protejării infrastructurii de importanţă deosebită.

Timp de ani de zile, analiştii şi specialiştii în domeniul securităţii au susţinut necesitatea unei abordări integrate privind noile ameninţări neconvenţionale emergente, argumentând că securitatea internă şi cea internaţională trebuie privite ca un tot şi nu ca două domenii separate şi distincte. În pofida acestui fapt, diviziunile de ordin organizaţional rămân în continuare. Pe de o parte, avem ministere de interne, iar pe de alta avem ministere ale apărării, precum şi servicii de informaţii aflate undeva între primele două. Această abordare incoerentă este anacronică.

Pentru a învinge teroarea, trebuie să facem două lucruri. Trebuie să eliminăm ameninţarea, oriunde s-ar găsi aceasta, şi să ne reducem propria vulnerabilitate. Dar aceste sarcini nu pot fi îndeplinite într-o manieră compartimentată. Din acest motiv, avem nevoie de o structură de tip cupolă pentru a asigura coordonarea, care, în opinia mea, ar trebui să fie NATO.

Desigur că Uniunea Europeană posedă de asemenea unele capabilităţi de combatere a terorismului, dacă ne referim la coordonarea dintre juridic şi poliţie. Totuşi, Uniunea Europeană are prea puţine mijloace prin care să respingă alte atacuri şi capacitatea membrilor săi de a aborda ameninţările care sunt generate din afara graniţelor lor este limitată.

Fără îndoială că NATO trebuie să facă schimbări dacă vrea să joace un rol distinct şi real în domeniul asigurării securităţii teritoriilor naţionale împotriva terorismului. În primul rând, NATO trebuie să-şi dezvolte un mod de gândire nou, să identifice clar şi categoric grupurile islamice extremiste care reprezintă o ameninţare vitală la adresa Alianţei şi să acţioneze apoi în mod corespunzător.

În al doilea rând, NATO are nevoie de o nouă cultură organizaţională. În acest sens, Alianţa trebuie să înceapă prin a găzdui întâlniri cu o participare extinsă ale Consiliului Nord Atlantic, în care să se întâlnească reprezentanţi ai ministerelor apărării şi de interne. De asemenea, ar trebui creeze o nouă comandă funcţională, posibil după modelul Comandamentului Aliat pentru Transformare, destinată combaterii terorismului. Forţele armate trebuie să elaboreze noi concepţii, să pregătească unităţi de operaţii speciale şi să-şi alcătuiască bugetele în mod corespunzător, lucruri care pot fi mai bine realizate printr-o conducere unică. În orice caz, problema principală va fi explorarea căilor prin care forţele NATO pot fi folosite într-o postură preventivă şi nu doar pentru managementul consecinţelor produse de un atac.

Principala responsabilitate a oricărui lider este aceea de a furniza securitate pentru cetăţenii săi. În acest sens, NATO a fost un instrument deosebit de eficient în timpul Războiului Rece, când scutul său defensiv a asigurat descurajarea care a convins Uniunea Sovietică să nu declanşeze o invazie. În ultimii ani, NATO a reuşit să se reinventeze ca o alianţă capabilă să intervină pentru a exporta stabilitate în regiunile problematice din afara teritoriului statelor aliate. Totuşi, dacă atacurile teroriste vor continua să ne ameninţe securitatea – cum se pare că este cazul – oamenii vor începe în cele din urmă să pună sub semnul întrebării motivul existenţei unei costisitoare, înalt instruite şi, în general, eficiente organizaţii care se dovedeşte utilă în abordarea nevoilor de securitate ale altor ţări, dar este aproape irelevantă pentru siguranţa propriilor lor cămine.

Pentru a respecta adevărul, trebuie spus că NATO s-a implicat în cele din urmă în combaterea terorismului în ultimii ani şi că şi-ar putea spori cu multă uşurinţă implicarea. Operaţia Active Endeavour din Marea Mediterană ar putea fi extinsă geografic. Ar putea fi înfiinţat un sistem împotriva rachetelor balistice. Ar putea fi dezvoltat un sistem de avertizare radiologică, biologică şi chimică pentru întregul spaţiu atlantic. Şi s-ar putea face un schimb de informaţii într-un mod mai integrat. Cred că există îndeajuns de mult consens la nivelul NATO pentru ca Alianţa să ia astfel de măsuri. Dar acestea trebuie privite doar ca începutul unei reorientări în privinţa priorităţilor, care va conduce la o implicare mult mai mare în domeniul asigurării securităţii teritoriului naţional împotriva terorismului.

Al tău,
Rafael

Îţi mulţumesc pentru scrisoare. Dă-mi voie să încep prin a întreba ce vrei să spui prin „securitatea teritoriului naţional împotriva terorismului”? În sens strict, înţeleg că securitatea teritoriului împotriva terorismului se referă la politicile interne privind contra-terorismul, cum ar fi legile, controlul frontierelor şi răspunsul la situaţii neprevăzute. Aşa cum arăţi în mod corect, contra-terorismul în lumea de azi nu poate privi doar securitatea internă (sau în acest caz „securitatea teritoriului naţional împotriva terorismului”). În cel mai larg şi deplin sens, „contra-terorismul” cuprinde un câteva domenii ale politicilor, inclusiv aplicarea legilor, controlul graniţelor şi politica externă şi cea de apărare.

Ar trebui NATO să joace un rol pentru a contribui la asigurarea securităţii ţărilor noastre? Desigur că da. Aşa cum spui, Alianţa joacă deja un astfel de rol. Dar înseamnă acest lucru că NATO trebuie să fie principala organizaţie a eforturilor Occidentului în domeniul contra-terorismului? Nu neapărat.

NATO este prima şi cea mai importantă alianţă militară. Sunt de acord cu tine că terorismul de tip al-Qaida este mult mai periculos decât tipurile anterioare de terorism pe care le-am cunoscut. Tu compari însă ameninţarea terorismului de astăzi cu cea a Uniunii Sovietice, adăugând că NATO ar trebui să joace în privinţa combaterii terorismului un rol similar cu rolul jucat în timpul Războiului Rece. Dar nu putem continua această comparaţie, deşi al Qaida şi sprijinitorii acesteia prezintă caracteristicile totalitarismului sovieticilor. Nu ne ajută cu nimic să privim al Qaida ca pe o ameninţare coerentă din punct de vedere strategic, similară cu ameninţarea reprezentată anterior de Uniunea Sovietică.

Potrivit celor mai mulţi experţi în domeniul terorismului, al Qaida nu este o reţea omogenă de terorişti uniţi de un scop comun. Într-adevăr, principalul pericol actual pentru teritoriul naţional al ţărilor NATO pare să vină mai curând din partea grupurilor teroriste inspirate de al Qaida decât din partea celor afiliate la aceasta. În plus, ameninţarea este generată atât din interiorul graniţelor noastre, cât şi din afara acestora, după cum o demonstrează sinucigaşii crescuţi în ţara noastră care au comis atentatele de la Londra din iulie 2005.

Prin accentuarea aspectelor militare ale contra-terorismului (există într-adevăr câteva), vrei să spui că ducem un „război” convenţional. Această abordare nu numai că oferă legitimitate scopurilor abominabile ale al Qaida şi ale celor care aspiră la intrarea în rândurile acesteia, ci sugerează totodată că putem învinge terorismul în primul rând prin mijloace militare. Teroriştii nu seamănă cu statele şi nu pot fi învinşi exclusiv prin mijloace militare. Motivul pentru care guvernele îi tratează pe terorişti ca pe criminali (şi pot duce războaie doar împotriva statelor) este dat de nelegitimitatea politică a terorismului şi ilegalitatea sa.

De asemenea, ignori cu prea mare uşurinţă importanţa şi utilitatea politicilor Uniunii Europene în domeniul contra-terorismului. Pot aduce argumente pentru faptul că Uniunea Europeană este capabilă să ofere mult mai mult în cadrul eforturilor de combatere a terorismului decât NATO. Cele 25 de guverne ale ţărilor UE sunt de acord că Uniunea este cel mai bun for în care să coopereze. În Europa, ministerele de justiţie şi de interne iau în mod obişnuit conducerea în domeniul contra-terorismului, în timp ce ministerele apărării sau cele de externe cooperează cu NATO. Alianţa Atlantică nu are nici un cuvânt de spus în privinţa legilor sau a cooperării poliţiilor din statele sale membre. În contrast, miniştrii de justiţie şi de interne din ţările UE se întâlnesc regulat pentru a adopta legi şi pentru a conveni politici comune pentru cooperarea în domeniul juridic şi cel al poliţiei (aşa cum fac omologii lor pentru afaceri externe şi apărare în domeniile lor de competenţă).

Este corect când spui că o abordare incoerentă privind ministerele de interne şi de externe este anacronică. Uniunea Europeană este singura organizaţie în care guvernele europene pot să se „alăture” în mod colectiv la segmentele privitoare la contra-terorism din cadrul politicilor lor de aplicare a legilor, de control al frontierelor şi de imigrare, precum şi al politicilor externe şi de apărare.

De exemplu, informaţiile credibile reprezintă cheia pentru prevenirea activităţilor teroriste. Guvernele UE au convenit ca SitCen (Centrul pentru Situaţii al Uniunii Europene) să le furnizeze analize strategice privind ameninţările teroriste. În plus, SitCen combină evaluările externe cu informaţiile provenite de la serviciile interne de securitate şi de la Europol (structura Uniunii Europene în domeniul aplicării legilor). Acest fapt este semnificativ, deoarece SitCen poate încuraja oficialii europeni ai politicii externe, apărării şi securităţii interne şi serviciile naţionale de securitate să se coordoneze mai bine la nivelul gândirii în domeniul ameninţărilor teroriste. NATO nu deţine un sistem similar pentru realizarea unui schimb de evaluări interne şi externe în privinţa ameninţărilor teroriste.

Sprijin cele mai multe dintre recomandările tale pentru întărirea rolului NATO în asigurarea securităţii teritoriilor naţionale împotriva terorismului. Uniunea Europeană încurajează de asemenea statele membre să-şi înfiinţeze capacităţi de protecţie şi răspuns la situaţii de urgenţă – inclusiv atacuri nucleare, chimice, biologice şi radiologice – în domeniul infrastructurii. Acesta este evident un domeniu în care Uniunea Europeană şi NATO ar trebui să coopereze strâns.

Dar sunt mai puţin sigur în privinţa utilităţii reuniunilor NATO care implică participarea miniştrilor de interne. În primul rând, legile constituie cea mai importantă parte a cooperării la nivelul justiţiei şi al poliţiei. Iar în afara cazului în care membrii NATO ar elabora un nou tratat trans-atlantic, Alianţa Atlantică nu are nici o bază legală pentru propuneri legislative în domeniul contra-terorismului. În al doilea rând, statele membre UE au convenit deja un număr de legi şi proceduri pan-europene împotriva terorismului. Statele Unite au semnat acorduri cu Uniunea Europeană pentru schimbul de date privind pasagerii, screening-ul cargourilor de transport şi procedurile pentru extrădarea suspecţilor de terorism. Cooperarea trans-atlantică va avea cu siguranţă de câştigat dacă Uniunea Europeană şi Statele Unite vor dezvolta în continuare aceste tipuri de cooperare în domeniul justiţiei şi cel al poliţiei.

NATO trebuie să joace un rol în asigurarea securităţii teritoriilor naţionale împotriva terorismului, dar nu are resurse pentru a fi o organizaţie contra-teroristă cu adevărat eficientă. Având în vedere numărul mare de politici implicate în contra-terorism, inclusiv securitatea teritoriului naţional împotriva terorismului, ar avea mai mult sens să ne concentrăm asupra întăririi cooperării UE-SUA decât să irosim timp şi energie prin crearea unui sistem cu totul nou în NATO.

Al tău,
Daniel

Teroarea nu este altceva decât o tactică a jihad-ului. Al Qaida nu a inventat jihad-ul. Dimpotrivă, al Qaida constituie o manifestare a jihad-ului. Iar jihad -ul este liantul care uneşte grupuri separate, ca atentatorii cu bombe din Londra şi Madrid, potenţialii terorişti din Canada şi asasinul lui Theo Van Gogh. Jihadism-ul reprezintă o viziune politică şi strategică asupra modului în care trebuie organizată lumea şi al Qaida nu este decât un singur grup, deşi probabil cel mai letal, care caută să implementeze această ideologie. Drept urmare, acesta reprezintă doar cu puţin mai mult decât vârful aisbergului.

Aşa după cum ai arătat corect, jihad-iştii se află printre noi. Dar islamul radical de la interiorul graniţelor noastre este alimentat de crezul şi acţiunilor extremiştilor din afara acestora. Din acest motiv, nu vom reuşi să găsim soluţii bazându-ne exclusiv pe informaţii şi forţe de poliţie. Deşi, după cum susţii, terorismul nu poate fi învins doar prin mijloace militare, este la fel de adevărat că nu vom triumfa asupra terorii fără armată. Unele acţiuni vor trebui întreprinse dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.

Noi europenii suntem, după cum arăţi tu, foarte conştienţi de ameninţarea terorismului, care determină nivelul colaborării în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, nu văd de ce nu putem face în mod colectiv în NATO ceea ce fiecare aliat face oricum în practică, anume să considere forţele armate drept componenta de apărare a teritoriului naţional împotriva terorismului în cadrul mai larg al politicii de asigurare a securităţii teritoriului naţional împotriva terorismului. Nu subestimez realizările UE, dar atunci când trebuie apărată o infrastructură de importanţă crucială sau atunci când sunt necesare capabilităţi speciale, autorităţile naţionale fac apel în mod aproape invariabil la instituţiile lor de apărare. Chiar dacă este mai uşor să ne ocupăm de acest aspect la nivelul UE, o astfel de abordare nu va fi suficientă, întrucât răspunsul corespunzător la jihadism este unul global sau, cel puţin, unul trans-atlantic.

În mod cert, nici Uniunea Europeană şi nici NATO, în configuraţia lor actuală, nu sunt în mod deosebit de potrivite pentru a face faţă ameninţării terorismului islamic. Având în vedere acest lucru, cred că va fi mai uşor şi mai eficient să facem din NATO punctul focal al luptei împotriva terorii. Trebuie să ne transformăm armatele, iar NATO oferă cel mai bun cadru în acest sens. De asemenea, trebuie să dezvoltăm abordări şi parteneriate globale privind aspectele securităţii, NATO fiind iarăşi un loc mai bun pentru a face acest lucru. În acelaşi timp, este adevărat că Alianţa va trebui de asemenea să parcurgă o transformare mai profundă decât cea care s-a produs până în prezent pentru a putea să-şi asume un astfel de rol.

Al tău,
Rafael

Sunt de acord cu tine că terorismul este o tactică, dar nu sunt îndeajuns de sigur că spune că luptăm împotriva jihadism-ului. Este adevărat că interpretările mai puţin riguroase în privinţa jihad-ului (care are multe înţelesuri) pot inspira mulţi terorişti. Dar ameninţarea căreia trebuie să-i facem faţă este mult mai complexă şi de aceea avem nevoie de o abordare din mai multe unghiuri a contra-terorismului, nu în ultimul rând pentru că ameninţarea este atât internă, cât şi externă.

Ce-i motivează pe unii oameni să devină terorişti? Urmăresc cei mai mulţi terorişti jihad-işti să înfiinţeze un nou califat musulman? Sau sunt unii dintre ei motivaţi de nemulţumiri mai specifice în plan local, cum ar fi regimuri pro-occidentale corupte sau percepţia că guvernele occidentale sunt anti-musulmane? Sau este vorba de situaţia din Cecenia, Israel, Irak sau Afganistan? În unele cazuri, pot fi toate aceste motive. În altele, poate fi unul sau pot fi doi dintre aceşti factori. Nu ştiu exact.

Dar nu trebuie să uităm că marea majoritate a incidentelor teroriste se produc în ţările predominant musulmane. Acest fapt sugerează că motivaţia celor mai mulţi terorişti este de natură locală şi nu globală. Mai mult decât atât, cea mai mare parte a lumii musulmane a respins până acum aceste tipuri de jihadism. Sunt de acord cu tine că trebuie să dezvoltăm parteneriate globale dacă vrem să învingem teroriştii. Ar trebui să facem acest lucru în cel puţin două feluri: să dezvoltăm cooperarea în domeniul aplicării legilor prin acţiuni desfăşurate împreună cu poliţia şi instituţiile de informaţii, diplomatice şi de apărare din acele ţări în care teroriştii sunt activi şi să încercăm să reducem baza sprijinului pentru terorişti în întreaga lume musulmană, în special în Orientul Mijlociu, prin încurajarea reformelor democratice, economice şi juridice.

Uniunea Europeană face deja unele dintre aceste lucruri, inclusiv dezvoltarea cooperării poliţiilor şi a serviciilor de informaţii cu ţările nord africane şi alocarea unor fonduri financiare sporite pentru reforme societale şi dezvoltare în întregul Orient Mijlociu. Pentru a spune adevărul, trebuie să recunoaştem că este prea devreme să judecăm cât de eficiente vor fi aceste politici. Dar îmi este neclar cum poate NATO juca rolul global pe care îl propui. Politica de apărare nu joacă un rol în contra-terorism, mai ales ca parte a securităţii teritoriului naţional împotriva terorismului. În acelaşi timp, deoarece este o alianţă militară, NATO poate contribui cu prea puţine, sau chiar de loc, resurse diplomatice, de poliţie sau economice la contra-terorism. Drept urmare, Alianţa nu îndeplineşte caracteristicile necesare pentru a fi punctul focal al eforturilor depuse de Occident în domeniul contra-terorismului.

Al tău,
Daniel

Sunt pe deplin de acord cu tine că, în actuala sa configuraţie, NATO nu este pregătit să abordeze ameninţarea terorismului sau a jihadism-ului. De aceea, Alianţa va trebui să parcurgă un proces profund de reutilare. Totuşi, NATO nu este o structură statică, ci o alianţă vie. Summitul de la Riga ar trebui să ofere oportunitatea ideală pentru reorientarea strategică a Alianţei în următorii ani. Într-adevăr, dacă Riga reuşeşte să fixeze orientări clare privind modul în care să fie abordate aceste ameninţări strategice din ziua de astăzi, acesta va fi un eveniment crucial.

NATO nu poate fi prizonierul propriului său succes din trecut. Dacă la mijlocul anilor 90 ai secolului trecut am fi decis să păstrăm NATO la fel cum fusese în timpul Războiului Rece, Alianţa nu ar fi fost capabilă să ofere soluţii pentru problemele din ultimul deceniu. Astăzi, peisajul strategic al anilor 90 ai secolului XX a rămas în urmă, iar NATO trebuie să se adapteze din nou dacă dorim ca acesta să fie în continuare relevant pentru securitatea membrilor săi.

Cred că nu greşesc spunând că există un consens în privinţa faptului că ameninţarea constituită de teroriştii islamici extremişti cum ar fi al Qaida şi cea a proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă două probleme care trebuie rezolvate. Într-adevăr, aş merge mai departe pentru a spune că există o legătură directă între cele două probleme şi că nu vom reuşi să rezolvăm una dintre ele fără a o elimina pe cealaltă. Iniţiativa de Securitate în Domeniul Proliferării şi Operaţia Active Endeavour a NATO sunt exemple reprezentative ale modului în care armatele pot contribui la combaterea acestor ameninţări.

Pentru a-mi rezuma viziunea trebuie să spun că, în primul rând, forţa militară nu este un simplu element al contra-terorismului, ci unul indispensabil. Iar în al doilea rând, consider că orice politică în acest domeniu trebuie să fie trans-atlantică, dacă nu globală, pentru a fi eficientă.

După părerea mea, NATO poate oferi multe mijloace. Singura problemă este ca acestea să fie orientate în direcţia potrivită. În acest scop, Alianţa nu are nevoie chiar acum de o nouă Concepţie Strategică. Dar ar fi bine dacă liderii ţărilor aliate ar decide la Riga să însărcineze un grup de „înţelepţi” să pregătească un raport privind modul în care putem răspunde cel mai bine provocărilor noi şi emergente cărora noi toţi trebuie să le facem faţă.

Al tău,
Rafael

Sunt de acord că NATO trebuie să ţină pasul cu transformările şi că nu este în prezent pregătit să facă faţă ameninţării terorismului. Problema este că ameninţarea complexă generată de terorism nu se potriveşte cu agenda strategică în curs de evoluţie a NATO. De exemplu, spui că guvernele ţărilor NATO ar trebui să se preocupe mai serios de aspecte ca transformarea militară. Sunt de acord fără rezerve. Dar transformarea militară (şi a politicii de apărare în general) nu va fi factorul decisiv în învingerea organizaţiilor teroriste. Adevărul este că, deşi NATO are un rol important de jucat în eforturile de combatere a terorismului la nivel global, Alianţa nu este în mod necesar cea mai importantă sau utilă structură pentru abordarea acestei ameninţări.

Susţii că NATO trebuie să se reconfigureze. Guvernele ţărilor NATO ar putea face acest lucru. Dar ar fi extrem de dificil şi ar consuma extrem de mult timp să reinventăm Alianţa ca o organizaţie potrivită pentru combaterea terorismului, care să ofere politicile privind apărarea, afacerile externe, aplicarea legilor şi graniţele. În mod cert, va fi mult mai bine să folosim politicile existente în cadrul altor organizaţii decât să reinventăm roata.

Uniunea Europeană are politici de combatere a terorismului care privesc domenii neacoperite de NATO, cum ar fi asigurarea trans-frontalieră a aplicării legilor, cooperarea pentru controlul frontierelor şi politica externă. Cooperarea trans-atlantică este esenţială, iar Uniunea Europeană şi Statele Unite cooperează deja strâns în aceste domenii. În plus, politicile UE şi SUA de combatere a terorismului sunt complementare.

Atât americanii, cât şi europenii trebuie să nu permită contra-terorismului să devină o parte a unui joc inter-instituţional care să încerce să demonstreze că Uniunea Europeană este superioară sau mai capabilă decât NATO sau invers. În schimb, principalul scop al cooperării trans-atlantice în acest domeniu trebuie să fie cel de a realiza politici eficiente de contra-terorism, indiferent dacă acestea sunt puse în aplicare prin intermediul Uniunii Europene sau al NATO (sau al ambelor). De aceea, este esenţial ca Uniunea Europeană şi NATO să evite competiţia în domeniul contra-terorismului, întrucât disputele instituţionale asupra politicilor tind să genereze mai multă „căldură” decât „lumină”.

Uniunea Europeană şi NATO trebuie să încerce să coopereze mai strâns, astfel încât guvernele ţărilor membre să poată capitaliza întreaga lor gamă de resurse politice, juridice, de poliţie, diplomatice şi militare, care au fără excepţie un rol de jucat în lupta împotriva terorismului.

Al tău,
Daniel