Dacă scopul campaniei militare din 2003 din Irak, vizând eliminarea lui Saddam Hussein, a fost acela de promovare a democraţiei, în principal, în acea regiune şi în Orientul Mijlociu, în general, aserţiunea reprezintă o judecată de valoare. De aceea, este posibil să fie tentant să concluzionăm că intervenţia în numele democraţiei este sortită eşecului şi că Statele Unite şi comunitatea internaţională ar trebui pur şi simplu să se retragă, lăsându-i pe irakieni să continue reconstruirea propriului stat pe cont propriu. Dar acest lucru este total greşit. Sprijinul extern şi, la timpul potrivit, presiunea sunt necesare în Irak şi în întreg Orientul Mijlociu, dacă această regiune urmează să se îndrepte spre democraţie.

Istoria este clară. Sistemul de guvernare şi de deţinere a proprietăţii în Imperiul Otoman, care se întindea din Balcani până în Orientul Mijlociu, a eşuat să creeze condiţiile care să conducă la dezvoltarea societăţii civile şi a democraţiei. Mai mult decât atât, pe măsură ce Imperiul Otoman era în declin, evoluţia Orientului Mijlociu a stagnat şi, drept consecinţă, o mare parte a impulsului pentru reformă, modernitate şi în ultimă instanţă democraţie a venit din exterior în secolele care au trecut. De exemplu, Napoleon Bonaparte a fost preocupat de introducerea tiparului şi a ziarelor în regiune. Ulterior, pe măsură ce Imperiul Otoman s-a dezintegrat, puterile coloniale din Europa, în special Franţa şi Regatul Unit, au contribuit la îmbunătăţirea situaţiei şi au utilizat anii în care au guvernat regiunea pentru iniţierea unor reforme specifice epocii moderne.

Totuşi, în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial, puterile coloniale s-au retras brusc din Orientul Mijlociu, lăsând în urmă un gol în sistemul de securitate. Elitele care ulterior au preluat puterea nu aveau, în mare parte, pregătirea necesară pentru guvernare şi deţineau prea puţine cunoştinţe despre democraţie. Drept urmare, au creat sisteme autoritare pentru a conduce state lipsite de o bază industrială şi care sufereau de un şomaj de masă, sau mai bine zis, de un sistem subdimesionat pentru oferirea locurilor de muncă şi de un nivel de alfabetizare scăzut. Mai mult decât atât, în timpul războiului rece, acestea au căzut sub dominaţia uneia dintre cele două superputeri. Statele din regiunea Golfului, Iordania, Liban, Maroc şi Tunisia s-au orientat către Statele Unite şi Occident. Algeria, Egipt (până în anii ’70), Irak, Libia, Siria şi Yemen s-au orientat către Uniunea Sovietică.

În timp ce occidentalii şi, mai ales, est-europenii au beneficiat în mare măsură de sfârşitul războiului rece, mare parte din lumea arabă pare a fi prinsă într-o capcană temporală. Mecanismele pentru controlul societăţii din timpul războiului rece, cu care noi cei din Europa de Est am crescut, rămân la locul lor: instituţii de securitate perimate; poliţie şi servicii de informaţii militare atot-puternice ; controlul statului asupra mass media ; restrângerea severă a dreptului de a realiza adunări publice ; obstacole insurmontabile pentru înfiinţarea de partide politice sau organizaţii non-guvernamentale seculariste ; reţinerea timp de 48 de ore a oricărei persoane considerată “dizidentă” în baza celor mai dubioase temeiuri legale; expulzarea şi încarcerarea oponenţilor politici. Într-adevăr, din multe puncte de vedere, condiţiile sunt asemănătoare cu cele prevăzute de legea marţială din Polonia anilor 80 ai secolului trecut. Bineînţeles, există o singură mare diferenţă. Generalul Wojciech Jaruzelski nu a beneficiat de rente provenite din extracţia de ţiţei care să-i rotunjească veniturile şi să-i sprijine regimul.

Pe fondul lipsei posibilităţilor de liberă exprimare în multe state arabe, oamenii, în mod firesc, se orientează către singurul refugiu la dispoziţie, islamismul. Până şi cel mai autoritar regim permite constituirea de organizaţii non-guvernamentale şi de caritate islamiste şi le tolerează activităţile. În acest fel, aceste grupuri preiau o mare parte din funcţiile sociale, inclusiv activităţile curente ale şcolilor, spitalelor şi ajutarea celor vulnerabili, inclusiv văduvele şi orfanii. Totuşi, unele dintre acestea, au dezvoltat şi o latură politică extremist islamistă care are ca obiectiv crearea unui califat pe criteriul musulman fundamentalist în acord cu filosofia lui Osama Bin Laden şi a Al Qaida. Mai mult decât atât, de vreme ce aceste grupări sunt singura alternativă la regimurile actuale, popularitatea lor este în creştere şi ca urmare a faptului că sunt prezentate drept capabile să combată corupţia, să pună capăt nepotismului, să creeze locuri de muncă şi oportunităţi sociale.

Referitor la Irak, modul în care procesul de pace a fost gestionat - lipsa planificării pentru situaţia post conflict, graba cu care aparatul de securitate existent a fost dizolvat, ceea ce a lăsat neprotejate mii de kilometri de frontieră, şi indecizia privind viitoarea împărţire a veniturilor rezultate din ţiţei - a fost un dezastru şi a contribuit la dezintegrarea societăţii irakiene. Atâta timp cât intervenţia a fost un act iresponsabil, prin unilateralitatea ei gândită numai din punct de vedere militar, acum abandonarea regiunii ar fi o crimă, precum a fost cea a puterilor coloniale după cel de-al doilea război mondial.

Pur şi simplu nu ne putem permite să părăsim Orientul Mijlociu şi bogăţia sa de petrol să fie lăsată în mâinile extremiştilor islamişti. În consecinţă, suntem obligaţi să ajutăm regiunea să dezvolte instituţii democratice şi transparente. Având în vedere legăturile deja existente în interiorul lumii arabe, pe de o parte, şi legăturile dintre lumea arabă şi Europa de Vest, pe de altă parte, acest lucru ar trebui să fie posibil pe baza unor strategii bine stabilite, focalizate pe controlul local. Este, până la urmă, în interesul nostru al tuturor.

A ta,
Jana

Îţi mulţumesc pentru scrisoarea ta plină de profunzime şi cuprinzătoare. Sunt de acord cu tine că Orientul Mijlociu nu a fost transformat de valul liberalizării politice şi investiţii străine directe care a atins apogeul după încheierea războiului rece. Totuşi, nu sunt de loc de acord cu analiza ta privind istoria regiunii şi concluziile pe care le desprinzi din aceasta.

Să tratăm Irakul ca pe un studiu de caz, deşi este unul extrem. Departe de a fi stagnat sub conducerea otomană, politica Înaltei Porţi, exemplificată de reformele Tanzimat din 1839, a iniţiat transformarea atât a societăţii, cât şi a economiei. În Irak, schimbările politice şi economice au atins apogeul în 1869, când Midhat paşa a devenit guvernatorul Bagdadului. El a fost primul care a instituit dreptul la proprietate asupra terenurilor, în termeni moderni, şi a creat un guvern centralizat.

Dacă cineva ar fi forţat să identifice fondul problemelor din Irak, în mod evident o sarcină dificilă, acela nu ar fi Imperiul Otoman, ci incompetenţa şi inconsecvenţa încercărilor britanicilor de a constitui un stat între 1920 şi 1932. Influenţa britanică, la fel ca şi ocupaţia, din prezent, a Statelor Unite evidenţiază riscurile unei intervenţii externe. Aceasta a eşuat din cauza combinaţiei familiare de orgoliu, ignoranţă şi opinie publică britanică care se satură prea repede de costurile pe care trebuie să le plătească. Guvernele britanice care s-au succedat au ajuns să înţeleagă riscurile electorale ale implicării în Irak. Construcţia statelor din alte părţi ale lumii a fost sacrificată în favoarea câştigării alegerilor în ţară. Moştenirea lăsată de intervenţiile externe a constat într-un guvern instabil şi nepopular care promova acte de violenţă, din ce în ce mai frecvente, pentru a rămâne la putere.

Acest sistem s-a prăbuşit în urma loviturii de stat sângeroase din 1958, iar consecinţele din perioada următoare, dominată de violenţă, au culminat cu acapararea puterii de către Partidul Baath în 1968. Politica externă a Statelor Unite în Orientul Mijlociu din timpul războiului rece a sprijinit timp îndelungat Partidul Baath de la Bagdad. Acest sprijin s-a materializat de la ajutorul dat pentru lovitura de stat până la susţinerea conducerii Baath-iste în preajma revoluţiei din Iran în 1979. Saddam Hussein a încheiat această relaţie privilegiată prin invadarea Kuweit-ului în 1990. Într-o lecţie privind viitoarele intenţii, George Bush senior a îmbrăcat războiul de eliberare al Kuweit-ului în hainele democraţiei şi ale noii ordini mondiale. Cu toate acestea, încălcarea tabu-ului westphalian, respectiv invazia şi anexarea unui stat suveran, şi ameninţarea armatei irakiene la adresa câmpurilor petrolifere ale Arabiei Saudite au fost cauzele care au generat războiul. Când conflictul a luat sfârşit, sângele şi bogăţia au triumfat asupra discuţiilor elevate referitoare la democraţie şi drepturile omului.

Noua ordine mondială a lui George Bush senior a plasat Irakul timp de 13 ani sub cele mai draconice sancţiuni impuse vreodată. Sancţiunile sunt exemplul negativ perfect al intervenţiei internaţionale, chiar dacă nu s-a intenţionat acest lucru. Embargoul l-a învăţat pe Saddam Hussein să fie un dictator mult mai eficient, limitând componenţa guvernului la strictul necesar pentru a rămâne la putere. În timp ce el şi familia sa s-au îmbogăţit, populaţia Irak-ului a fost prinsă între o elită conducătoare brutală şi coruptă şi o comunitate internaţională indiferentă. În timp ce diplomaţii concepeau combinaţii dubioase în New York, societatea irakiană se destrăma, era traumatizată şi brutalizată, ca o consecinţă a unei strategii necugetate, menţinută în ciuda eşecului de a oferi o imagine onorabilă în faţa Consiliului de Securitate.

În final, Irakul a fost invadat în 2003 din cauza unui număr de motive: dorinţa Statelor Unite de a transforma relaţiile internaţionale de după 11 septembrie, umilinţa generată de sfidarea afişată de Saddam, temeri reale în legătură cu proliferarea şi, este adevărat, din dorinţa de a democratiza Orientul Mijlociu. Totuşi, consecinţele cataclismice ale unui plan prost întocmit şi invazia dictată de considerente ideologice au evidenţiat gravele pericole ale intervenţiei. Eliberatorii nu au fost bine primiţi de către populaţia irakiană, fiind dimpotrivă priviţi cu suspiciune. Invazia a declanşat un curent naţionalist activ, care a fuzionat cu segmentul radical şi tot mai puternicul islamism transnaţional. Nivelul de ignoranţă al SUA în legătură cu statul irakian a fost egalat doar de obiceiul Washington-ului de a privi pe termen scurt. Semnarea acordului din 15 noiembrie 2003 cu politicienii exilaţi de multă vreme a angrenat Statele Unite în predarea suveranităţii Irak-ului, acestor politicieni nepopulari, până în iunie 2004. Marea Britanie a eşuat în crearea unui stat irakian viabil timp de 12 ani, dar preşedintele Statelor Unite a decis că poate reconstrui Irakul în 13 luni. Şi de această dată, promisiunile făcute populaţiei irakiene au fost încălcate pentru a servii cerinţelor ciclului electoral intern.

Lecţia Irak-ului reprezintă un mesaj puternic pentru cei ce susţin transformarea exogenă a regiunii. În primul rând este uimitoarea lipsă a cunoaşterii pe care o dovedesc cei care intervin. Orientul Mijlociu este înţeles în termeni care convin celor ce doresc să intervină, nu celor asupra cărora se intervine. În al doilea rând, cei ce urmează să fie salvaţi de ei înşişi, oamenii din Orientul Mijlociu, resping intervenţiile la care sunt supuşi fără voie, considerându-le greşite, în cel mai bun caz, şi neo-imperialiste, în cel mai rău. În ciuda retoricii şi promisiunilor, ignoranţa internaţională şi resentimentul autohtonilor se combină cu neajunsul cronic al inexistenţei unei continuităţi a puterii. Realpolitik-ul şi politicile electorale din ţară pun capăt intervenţiilor cu mult înainte ca ele să-şi atingă promisiunile idealiste. Rezultatul este o regiune traumatizată de intervenţii numeroase, şovăielnice, uneori cinice şi întotdeauna prost gândite.

Al tău,
Toby

Amândoi admitem faptul că procesul de schimbare în Orientul Mijlociu necesită existenţa unei conduceri locale şi că, de aceea, cei proveniţi din exterior nu pot conduce procesul. De asemenea, suntem de acord cu faptul că, înţelegerea culturii regiunii, a obiceiurilor, a mentalităţilor, a modului de comportare socială, a trecutului religios, a stereotipiilor sociale, a structurilor şi relaţiilor de putere este slabă, şi că, drept rezultat, perspectiva “ciocnirii civilizaţiilor” rămâne dominantă.

Într-adevăr, teama Statelor Unite de influenţa islamică a împiedicat procesul de reconciliere naţională în Irak, a cărui responsabilitate a fost asumată astfel de clericii şiiţi. Lipsa unui sistem de securitate şi de putere, care a apărut ca o consecinţă, a contribuit la acest haos şi a dus la pierdea a mii de vieţi omeneşti. Lecţia care trebuie învăţată este aceea că nu fiecare lider islamist este parte a problemei. Partidele islamiste moderate au devenit interlocutori esenţiali care ne ajută să evităm potenţiale capcane şi eşecuri.

În mod cert, o mare parte a influenţei externe în Orientul Mijlociu a fost contraproductivă. Timp de decenii, politica Europei în raport cu Orientul Mijlociu a fost efectiv aceea de promovare a valorilor socialiste, care au contribuit la o stare de fapt deprimantă în acele state care le-au urmat întocmai. Acest dezechilibru este acum dificil de corectat şi eforturile de dezvoltare a unei politici de piaţă orientate mai mult spre segmentul european suferă de lipsa clarităţii şi a coordonării. Totuşi, o asemenea alternativă este necesară pentru încurajarea unei schimbări reale în structurile politice din regiune. Orientul Mijlociu are nevoie de structuri pluraliste şi transparente, precum şi de sisteme sociale funcţionale. Putem contribui la realizarea acestui deziderat pe calea unui angajament pe termen lung, sprijinit de intervenţii pe termen scurt şi urmărind un scop bine definit care să încurajeze reformele fundamentale.

Într-adevăr, fosta prezenţă britanică în Irak a avut o contribuţie la deceniile în care această ţară a fost condusă de regimuri instabile şi crude şi la instaurarea în cele din urmă a dictaturii lui Saddam Hussein. Cu toate acestea, nu George Bush senior a fost cel care a introdus sancţiuni împotriva Irakului. A fost sistemul baath-ist al lui Saddam Hussein. Şi nu Statele Unite în postură de jandarm mondial sau discuţiile despre noua ordine mondială au creat coaliţia democratică pentru a elibera Kuweit-ul. Intervenţiile internaţionale au fost reacţia la invadarea unui stat, inclusiv dispariţii şi violuri a sute de kuweitiene, moartea sau dispariţia a mii de bărbaţi din Kuweit, devastarea capitalei Kuweit şi incendierea puţurilor petroliere.

În ciuda impedimentelor, trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a contribui la promovarea democraţiei, echităţii, legii şi păcii în regiune. Drumul e lung, dar timpul va fi de partea noastră atâta timp cât suntem de acord să rămânem în cursă.

A ta,
Jana

Ai dreptate atunci când evidenţiezi faptul că schimbarea de esenţă şi susţinută în Orientul Mijlociu va fi posibilă doar odată cu procesul de adoptare a “ownership -ului local”. Totuşi, ţinând cont de afirmaţia ta anterioară, că o mare parte a impulsului pentru schimbare a fost generată din exterior, mi-e greu să înţeleg modul în care priveşti interfaţa dintre factorii autohtoni ai schimbării şi intervenţia internaţională? Cu siguranţă, geneza islamismului radical se regăseşte în lipsa unor structuri democratice în Orientul Mijlociu. Însă, islamiştii implicaţi politic au dezvoltat, de asemenea, o critică puternică la adresa influenţei directe sau indirecte din Occident. Prima parte a învinuirii se focalizează pe intervenţia, realizată manifest, pe care tu o susţii. A doua parte, promovată atât de moderaţi, cât şi de radicali, este o critică a transformărilor sociale generate de politica „orientată spre piaţă” aflată în centrul agendei tale. Atracţia exercitată de cei care promovează islamismul în politica din Orientul Mijlociu este tocmai platforma politică autohtonă pe care încearcă să o dezvolte. Aceasta oferă o alternativă la principiile neo-liberalismului în care ai investit de asemenea speranţe. În Orientul Mijlociu, ca şi în unele părţi din Europa Centrală şi de Est, aceste politici sunt văzute ca responsabile pentru distrugerea structurilor sociale şi morale care dau coerenţă şi stabilitate vieţii oamenilor obişnuiţi.

Acest fapt mă duce cu gândul la un punct de vedere filosofic complex situat în centrul discuţiei noastre. Cei care susţin intervenţia în Orientul Mijlociu nu afişează doar o parţială înţelegere a istoriei regiunii, ci şi a propriilor lor state, societăţi şi economii. Societăţile bazate pe economii de piaţă, care acum prosperă în Europa, au apărut nu în absenţa statelor sau ca urmare a slăbiciunii acestora, ci acolo unde a excelat capacitatea statului de a garanta drepturile la proprietate şi de a asigura formarea relaţiilor de piaţă. Se spune că principalii consilieri implicaţi în primul val al privatizării din fosta Uniune Sovietică se dezic acum de acest principiu, dorindu-şi să se fi axat mai curând pe garanţiile oferite de autoritatea statului de drept, decât pe dependenţa de filosofia pieţii.

Toate acestea demonstrează că abordarea de tip “o singură măsură se potriveşte la orice” pentru transformarea unei societăţi este la fel de periculoasă ca sărbătorirea status quo -ului în numele Realpolitik -ului. Reformele autohtone ar trebui încurajate şi salutate când se petrec. Dar intervenţiile în vederea declanşării lor, oricât de bine intenţionate, sunt de natură să creeze o stare de dezorientare contraproductivă. De obicei, ele încurajează, sau în cel mai bun caz, facilitează un derapaj, fie din partea elitei conducătoare, fie din partea forţelor sociale cu viziuni diametral opuse.

Al tău,
Toby

Poate părea un lucru contradictoriu sprijinirea atât a presiunii externe, cât şi a proprietăţii locale, ca pre-condiţii pentru producerea unei schimbări susţinute în Orientul Mijlociu. Însă cele două abordări sunt perfect compatibile şi necesare. Occidentul poate exercita presiuni asupra regimurilor din Orientul Mijlociu pentru a încuraja schimbarea şi poate chiar interveni în cazuri extreme, atunci când există justificarea încălcării în mod grav a drepturilor omului sau temeiuri ce ţin de domeniul securităţii. Dar Occidentul nu poate avea multe speranţe de a avansa un proces susţinut de reformă dacă eşuează în implicarea partenerilor de discuţie de pe plan local. Numai ei pot transpune presiunea externă în programe concrete pentru schimbare prin angajarea opiniei publice.

Locuitorii Europei Centrale şi de Est nu tânjesc după practicile comuniste, care, după cum tu susţii, au adus “coerenţă şi stabilitate” în vieţile oamenilor obişnuiţi. Niciunde astăzi nu există o populaţie majoritară care să-şi dorească reîntoarcerea la era comunistă şi la “stabilitatea” şi “structurile morale” pe care sistemul comunist pretindea că le promova. Este posibil ca schimbarea politică şi economică să producă dificultăţi pentru o parte a populaţiei, dar până şi acest grup nu are obiecţii pentru schimbarea în sine, doar pentru modul în care s-a produs. Mai mult decât atât, marea majoritate a locuitorilor Europei Centrale şi de Est au privit ca binevenită presiunea externă pentru schimbare în anii de declin ai comunismului şi au continuat să susţină abordări similare în restul lumii, inclusiv în Orientul Mijlociu.

Diferenţa dintre Europa Centrală şi de Est şi Orientul Mijlociu rezidă în natura şi capacitatea „proprietăţii” locale. Partidele politice tradiţionale şi organizaţiile societăţii civile s-au dezvoltat relativ rapid în Europa Centrală şi de Est, contribuind la accelerarea procesului de reformă politică şi socială. Prin contrast, în Orientul Mijlociu, grupurile islamiste şi de caritate au constituit alternative la structurile ineficiente şi corupte ale statului. Islamul şi sistemul său de lege Sharia au fost în timp utilizate pentru a submina reforma şi a susţine ordinea existentă, ceea ce face ca provocarea transformării să fie formidabilă. Cu toate acestea, „proprietatea” locală în Orientul Mijlociu trebuie să includă şi grupările islamiste şi partenerii, având în vedere rolul important pe care-l au. Orice altă abordare riscă să îndepărteze majoritatea covârşitoare de musulmani, demonstrând în acest fel faptul că presiunea externă este contraproductivă. Poate, de asemenea, să pericliteze apariţia unei versiuni mai moderne a legii islamice corespunzătoare standardelor contemporane în domeniul drepturilor omului.

Este cert că există mari diferenţe între experienţa noastră în Europa Centrală şi de Est şi Orientul Mijlociu actual şi că nici o abordare de tip „o măsură se potriveşte la orice” nu corespunde în privinţa transformării. Într-adevăr, fiecare transformare societală este în sine o experienţă unică, care necesită o pregătire minuţioasă şi politici specifice. Totuşi, există şi similitudini, inclusiv posibilitatea exploatării presiunii externe drept catalizator pentru schimbare. Sarcina noastră este să încurajăm actorii locali să transforme presiunea externă în politici şi instrumente cu care să promoveze reforma. Oricât de dificilă ar fi o asemenea sarcină, fie ea în Irak sau în Orientul Mijlociu extins, a lăsa regiunea dependentă de propriile sale mecanisme nu este o alternativă.

A ta,
Jana

Dacă dezbaterea noastră şi problemele pe care ea le-a ridicat ne-au învăţat ceva, acel „ceva” este că precizia şi claritatea sunt cruciale pentru analizele în baza cărora ar trebui să fie elaborate politicile performante. „Structurile morale şi sociale“ la care m-am referit când am comparat Europa Centrală şi de Est cu Orientul Mijlociu erau evident societale, nu cele ale fostelor regimuri comuniste. Din nefericire, acest punct crucial nu a supravieţuit criticii tale. Tocmai cultura, societatea şi istoria autohtonă sunt lucrurile pe care locuitorii Orientului Mijlociu încercă să le păstreze atunci când se mobilizează împotriva intervenţiei externe directe şi indirecte. Această suspiciune şi ostilitate înseamnă că „interlocutorii locali“ pe care-i preţuieşti atât de mult sunt prea puţini. În cazul Irak-ului, a fost numărul lor extrem de redus care a obligat SUA să importe proprii irakieni ca o nouă elită conducătoare.

Invazia din Irak din 2003, poate fi un punct culminant al intervenţiei internaţionale în lumea în curs de dezvoltare. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială au fost pionierii crezului cu valoare universală al neo-liberalismului, născut din vanitatea triumfalistă care a marcat sfârşitul războiului rece. Instituţiile Bretton Woods îşi puteau permite să-şi revizuiască prescripţiile în domeniul politicilor de urmat atunci când au eşuat să ofere rezultatele promise. Adaptarea structurală transformată într-o bună guvernare, cu idealuri înalte şi intervenţionism agresiv, s-a limitat până la urmă la colaborarea apropiată cu guvernele ţintă. În mod tragic pentru irakieni, guvernul SUA nu a avut timpul necesar să-şi rafineze propria abordare prea solicitantă înainte ca opinia publică americană să ceară scurtarea bruscă a angajamentului. Eşecul schimbării de regim în vederea asigurării stabilităţii, precum şi a democraţiei şi prosperităţii pe baza unei pieţe libere pe care George Bush le-a promis la începutul invaziei, va avea consecinţe pe termen lung. Irakul este acum un stat în colaps, dominat din ce în ce mai mult de adepţii islamismului radical din guvern şi din grupările insurgente, ambele tabere promovând violenţa într-o luptă disperată pentru supremaţie. Motivele pentru acest tragic eşec nu sunt greu de identificat, aceeaşi vanitate, aroganţă ideologică şi aplicare militantă a prescripţiilor universale de politică. Dacă dezastrul irakian ne învaţă ceva, acel lucru este să-i privim cu profund scepticism pe cei care susţin că intervenţiile externe reprezintă cheia transformării pe termen lung.

Al tău,
Toby