Dragă Peter,

După atacurile teroriste din 9 septembrie, opinia din Statele Unite s-a cristalizat în jurul ideii că Orientul Mijlociu Extins este în secolul XXI ceea ce Europa a fost pentru secolul XX – principalul creuzet al conflictelor la nivel mondial.

Desigur că există şi alte puncte fierbinţi, Coreea de Nord fiind ţara care oferă în mod deosebit motive de îngrijorare. Dar Orientul Mijlociu Extins, care se întinde din Maroc până în Pakistan, este de departe cel mai probabil centru generator al pericolelor de care ne temem cel mai mult în prezent: terorism anarhic, arme de distrugere în masă, dictatori fără scrupule şi state instabile.

Se pare că această abordare câştigă teren şi în Europa. De exemplu, la Conferinţa pentru politica de securitate de la München, din februarie, Joschka Fischer a descris Orientul Mijlociu ca „epicentrul celei mai mari ameninţări la adresa securităţii noastre regionale şi globale la începutul acestui secol: terorismul destructiv al jihad- ului şi ideologia sa totalitară”.

NATO ar trebui reorientat pentru apărarea intereselor noastre comune de securitate împotriva noului totalitarism care creşte în Orientul Mijlociu

Dacă americanii şi europenii se îndreaptă cu adevărat spre o definiţie comun acceptată a noii ameninţări căreia trebuie să-i facem faţă, ar trebui ca NATO, care este piatra de temelie instituţională a alianţei trans-atlantice, să se reorienteze pentru a înfrunta aceste ameninţări.

Există altă alternativă? După colaps-ul Uniunii Sovietice, Alianţa şi-a continuat activitatea, îmbătată de propriul succes. Extinderea NATO a dat aparenţa unei activităţi pline de substanţă, dar acest proces a folosit mai curând la consolidarea cuceririlor Occidentului din timpul războiului rece decât la definirea misiunilor Alianţei. Rămâne totuşi întrebarea: care este rostul NATO, în special după ruptura care s-a produs în privinţa Irak-ului? În această privinţă, partenerii trans-atlantici ar trebui să cadă de acord curând, altfel aceştia s-ar putea găsi într-o situaţie fără altă ieşire decât aceea de a urma căi divergente.

Cred că răspunsul la această întrebare poate fi unul foarte direct. NATO ar trebui să se reorienteze spre apărarea intereselor noastre comune de securitate şi a valorilor noastre liberale împotriva totalitarismului care creşte în Orientul Mijlociu Extins. Aceasta nu reprezintă doar o provocare de natură militară. Asigurarea succesului pe termen lung presupune schimbarea factorilor care au alimentat fanatismul şi violenţa în regiune – represiunea politică dură, stagnarea economică şi teama nejustificată de declin cultural. În Statele Unite, atât preşedintele George W. Bush, cât şi senatorul John Kerry, adversarul său pentru Casa Albă, au susţinut elaborarea unei noi strategii cuprinzătoare pentru modernizarea regiunii, prin promovarea unui comerţ extins, precum şi prin acordarea unui ajutor sporit pentru reforma guvernării şi a unui sprijin puternic pentru drepturile omului, statul de drept şi grupurile civice independente. Fischer numeşte această strategie „globalizare pozitivă”, dar ea se referă de fapt la acelaşi lucru.

Deşi puterea militară nu poate înfrânge prin ea însăşi noua ameninţare totalitaristă, este puţin probabil ca succesul să fie asigurat în lipsa unei ameninţări credibile de folosire a forţei. La urma urmelor, al-Qaida a atacat deja trei dintre statele NATO: Spania, Turcia şi Statele Unite. Pentru a apăra „patria trans-atlantică” împotriva altor atacuri teroriste, NATO trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a detecta şi stopa activitatea celulelor teroriste şi să-i lipsească pe terorişti de posibilitatea de a mai găsi găzduire. Desigur, aceasta este justificarea intervenţiei fără precedent a NATO în Afganistan.

De fapt, prin înfiinţarea Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate (ISAF) în Kabul, NATO „a trecut Rubiconul” şi a început reorientarea strategică către Orientul Mijlociu Extins. Provocarea căreia Alianţa trebuie să-i facă faţă acum este aceea de a deveni mai agresivă şi eficientă în instaurarea păcii. Aceasta presupune să se extindă în afara Kabul-ului, pentru a dezarma şi aduce căpeteniile militare şi miliţiile sub autoritatea guvernului central şi pentru a coopera mai strâns cu cei 10.000 de americani care luptă împotriva talibanilor şi a rămăşiţelor al-Qaida de-a lungul graniţei cu Pakistanul.

NATO nu-şi poate permite un eşec în Afganistan, la fel cum SUA nu îşi pot permite un eşec în Irak. Este esenţial ca partenerii noştri europeni să alimenteze ISAF cu mai multe trupe şi echipament şi să înceapă să extindă securitatea şi stabilitatea şi în alte părţi ale ţării, în special în regiunile sudice greu contrabile ale Pathanului. De fapt, Afganistanul ar putea fi catalizatorul de care Europa are nevoie pentru a grăbi dezvoltarea noii sale Forţe de Dislocare Rapidă, precum şi a capacităţii sale de transport şi logistice necesare proiecţiei forţei la mari distanţe.

Un NATO mai bine orientat şi echipat ar putea, de asemenea, să aducă mai multă vigoare diplomaţiei internaţionale care urmăreşte stoparea răspândirii armelor de distrugere în masă (WDM) în regiune. Ar fi reuşit Europa să determine Iranul să permită inspecţiile internaţionale în cazul programelor sale nucleare în absenţa unei vii demonstraţii a puterii militare americane în imediata apropiere a acestei ţări? Pare prea puţin probabil că da. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul deciziei Libiei de a renunţa la WDM şi în cel al Pakistanului în ce priveşte desfiinţarea, fie şi cu întârziere, a bazarului nuclear al lui A.Q. Khan. Dar în afara îmbunătăţirii abilităţii de a-şi proiecta forţa în regiune, NATO ar trebui să realizeze unele aranjamente cu ţările din regiune, după modelul programului Parteneriatului pentru Pace cu ţările din fostul bloc sovietic, care să urmărească sprijinirea cooperării în domeniul securităţii, transparenţei şi măsurilor de sporire a încrederii în întreaga regiune. Şi, desigur că da, NATO ar trebui să-şi dezvolte acea capacitate care să-i permită să execute lovituri preventive asupra complexelor nucleare din ţările care sfidează normele internaţionale în domeniul neproliferării.

În plus, nu este de neconceput că NATO ar putea lua parte mai activ la stingerea conflictelor şi întărirea aplicării înţelegerilor politice în regiune. De exemplu, Alianţa ar putea da mai multă vigoare eforturilor pentru oprirea conflictelor civile din Sudan prin plasarea unor forţe care să asigure protecţia cetăţenilor din sud care nu sunt de etnie arabă. NATO ar putea oferi garanţii de securitate pentru a facilita o soluţie negociată, între două state, în conflictul israeliano-palestinian. Un nou stat palestinian va avea nevoie de sprijin pentru dezarmarea Hamas-ului şi a altor grupuri teroriste, în timp ce Israelul va avea nevoie să fie reasigurat că nu va trebui să poarte singur povara asigurării protecţiei cetăţenilor săi. Deschiderea manifestată de Secretarul General Jaap de Hoop Scheffer pentru o misiune a NATO în Irak prefigurează sprijinul pentru un nou guvern irakian şi reclădirea unităţii Alianţei.

Evident, toate acestea necesită schimbări fundamentale în bugetele militare ale aliaţilor europeni, în structura de decizie a unei Alianţe extinse şi, mai mult decât orice altceva, în mentalitatea europenilor înşişi. În timp ce în perioada războiului rece securitatea era asigurată prin descurajarea unui atac sovietic împotriva Europei Occidentale, era jihad-ului şi a terorii face necesară o abordare preventivă mai activă. Sunt însă europenii pregătiţi să schimbe riscurile prezentului pe siguranţa lor din viitor? Nu ştiu răspunsul la această întrebare, dar sper că ei vor medita asupra principalei lecţii învăţate de americani din atacurile din 11 septembrie: ignorarea acumulării ameninţărilor nu aduce mai multă siguranţă.

Al tău,

...La început ...

Will

Dragă Will,

S-ar putea să par un „realist” demodat, dar cred că gestionarea relaţiilor dintre marile puteri rămâne provocarea fundamentală a mediului internaţional actual. Dacă este vreo regiune unde există potenţialul ca un conflict între mari puteri să escaladeze într-un război (nuclear), aceea este Asia de Est. Ascensiunea Chinei va pune întrebări dificile atât pentru politicienii americani, cât şi pentru colegii lor europeni. Nu vreau să minimalizez importanţa faptului că terorismul islamist reprezintă în prezent cea mai serioasă ameninţare trans-naţională. Pun doar la îndoială supoziţia că Orientul Mijlociu Extins ar putea fi în secolul XXI ceea ce Europa şi Asia au fost pentru secolul XX.

Pe de altă parte, sunt prea influenţat de gândirea liberală în domeniul relaţiilor internaţionale pentru a crede că NATO se va dezintegra în mod inevitabil ca instituţie de securitate, dacă misunea sa fundamentală nu va fi aceea de a aborda ameninţările comune ale statelor membre ale Alianţei. O asemenea evoluţie, la care se pare că te aştepţi, ar presupune o reorientare profundă în preferinţele strategice ale în cazul principalelor state NATO. O schimbare atât de dramatică în coaliţiile şi ideile interne care favorizează păstrarea Alianţei, ca o instituţie de securitate cu multiple funcţii, ar putea deveni posibilă cu siguranţă numai în condiţiile în care costurile apartenenţei la NATO ar deveni inacceptabil de ridicate. Eu cred că ar trebui să fim preocupaţi mai mult de forţarea la maxim a limitelor Alianţei decât de absenţa unei misiuni unificatoare şi a unui nou front principal.

Da, există o ameninţare comună. Totuşi, lăsând la o parte retorica politică, aceasta este o ameninţare care vizează mai mult Statele Unite, ca „putere a Orientului Mijlociu”, decât Europa. Ameninţarea reprezentată de terorismul islamist este, aşa cum ai arătat, nu numai o provocare de natură militară. De fapt, putem argumenta că, aceasta nu constituie câtuşi de puţin o provocare de natură militară. Adevărata întrebare care cred că trebuie pusă priveşte contribuţia funcţională pe care o poate aduce NATO la o strategie vastă, care să răspundă ameninţărilor generate de terorismul islamist trans-naţional şi să facă faţă riscurilor rezultate din proliferarea armelor nucleare. O strategie atât de vastă ar trebui să evite gruparea diferitelor provocări şi riscuri într-o singură ameninţare, după cum se pare că este cazul în dezbaterile curente privind politica externă a Statelor Unite.

Concentrarea atenţiei asupra Orientului Mijlociu nu trebuie văzută ca o terapie a Alianţei. În absenţa unei analize lucide a angajării în Orientul Mijlociu Extins, care să fie bazată pe priorităţi strategice şi să ia în considerare resursele şi capacităţile limitate la dispoziţie, lista ta lungă de domenii în care Alianţa s-ar putea implica ar putea cu uşurinţă să conducă la depăşirea posibilităţilor acesteia. NATO rămâne o instituţie mult prea importantă pentru ca existenţa sa să fie primejduită de o angajare prea ambiţioasă şi costisitoare în Orientul Mijlociu.

A devenit aproape un „clişeu” să spunem că Occidentul nu-şi poate permite un eşec în Irak şi Afganistan. Dar ar trebui să fim atenţi atunci când punem în joc prestigiul NATO. Ce ar însemna un eşec? Este desigur de dorit ca în ambele ţări să se instaureze o democraţie stabilă. Dar acest lucru nu poate reprezenta etalonul pentru măsurarea succesului sau eşecului în termenii unei „strategii de ieşire” din această situaţie. Prevenirea transformării din nou a Afganistanului într-un sanctuar al terorismului trans-naţional reprezintă un scop mai limitat şi realist. Resursele şi disponibilitatea pentru a suporta costurile intervenţiei în această ţară sunt limitate, chiar şi în Statele Unite. Retorica oficială nu se potriveşte cu politicile concrete urmărite în prezent. Faptele vorbesc mai puternic decât cuvintele atunci când evaluăm interesele vitale. Prea puţine dintre statele NATO au un apetit adevărat pentru ideea de a accepta provocarea căpeteniilor războinice din întreaga ţară, ceea ce însă tu aştepţi probabil din partea ţărilor europene ale Alianţei.

Atunci ai dreptate să spui că viziunea ta solicită „schimbări fundamentale” din partea europenilor, inclusiv în ceea ce priveşte bugetele militare mai mari şi o gândire strategică diferită. Totuşi, aceste schimbări nu sunt mai puţin importante decât schimbarea necesară din partea americanilor pe care nu ai menţionat-o: dorinţa de a considera statele europene drept ceva mai mult decât parteneri de rang inferior a căror singură opţiune posibilă este aceea de a se alătura Satelor Unite dacă nu vor să rişte o confruntare cu partenerul sub a cărui autoritate se află. Motivele pentru care Statele Unite sunt nerăbdătoare să împartă „povara” de a fi o putere a Orientului Mijlociu sunt evidente. Participarea aliaţilor la această împărţire presupune însă participarea lor şi la procesul decizional. Dar, în timp ce tonul politicii externe americane s-ar putea schimba sub un alt preşedinte, acceptarea unei mai mari influenţe europene în Orientul Mijlociu nu va fi un lucru uşor pentru Washington, indiferent cine fi în fruntea Casei Albe.

Executarea loviturilor preventive asupra „complexelor nucleare din ţările care sfidează normele internaţionale în domeniul neproliferării” ar putea deveni necesare la un moment dat. Ar dori însă vreun preşedinte american să încerce să realizeze consensul în cadrul NATO pentru o astfel de politică? Asigurarea legitimităţii unei astfel de politici de către NATO reprezintă, fără îndoială, un puternic stimulent pentru începerea unor negocieri delicate, dar costurile încercării de a ajunge la un acord privind acţiunile, să spunem, împotriva Iranului, s-ar putea dovedi prohibitive prin nivelul lor mult prea ridicat.

Dacă Statele Unite vor fi încununate de succes în lupta împotriva insurgenţilor din Irak şi situaţia politică din această ţară va începe să se îmbunătăţească şi să evolueze într-un sens pozitiv, implicarea NATO ar deveni atractivă din punct de vedere politic, dar ar avea o valoare militară modestă. Dacă, totuşi, situaţia nu se îmbunătăţeşte, campania de gherilă se amplifică şi Irakul începe să se dezintegreze ca urmare a războiului civil, orice forţă a NATO dislocată în Irak va trebui să fie pregătită să execute misiuni combatante. Acesta nu este un scenariu atractiv, date fiind sentimentele opiniei publice din cele mai multe dintre statele membre NATO, şi ar constitui în mod sigur o „reţetă” pentru o un conflict trans-atlantic cu gust amar.

Orientul Mijlociu Extins devine din ce în ce mai mult regiunea principală care face necesară coordonarea dintre politica europeană şi cea americană. Dar iniţiativele privind Orientul Mijlociu Extins nu vor conduce la nici un rezultat dacă administraţia americană nu se re-angajează în soluţionarea conflictului israeliano-palestinian.

Insistarea pe modernizarea economică şi liberalizarea politică ar putea contribui pe termen foarte lung la dispariţia rezervorului care poate alimenta apariţia unor noi terorişti. Totuşi, în acest proces trebuie să ne aşteptăm la foarte multă instabilitate, care poate genera provocări şi dileme chiar mai mari pentru Occident. Dacă NATO poate contribui la managementul acestor ameninţări, atunci trebuie folosit în acest scop. Dacă, de exemplu, parteneriatele militare de tipul Parteneriatului pentru Pace pot fi folosite pentru familiarizarea ofiţerilor din armatele ţărilor din Orientul Mijlociu cu normele democratice, astfel de iniţiative vor sprijini, fără îndoială, această abordare strategică.

Dar nu este de aşteptat ca NATO, ca o instituţie de securitate cu un număr crescând de state membre, să se transforme într-un forum central pentru coordonarea politicii trans-atlantice privind Orientul Mijlociu Extins. O astfel de coordonare ar fi sigur mai uşor de realizat în cadrul unor grupuri mai funcţionale mai mici care să implice Uniunea Europeană ca un actor important.

Al tău,

...La început ...

Peter

Dragă Peter,

Cu amintirea încă proaspătă a imaginilor oribile ale carnajului de la Madrid, îmi este greu să iau în serios ideea că „gestionarea relaţiilor dintre marile puteri„ este mai importantă decât combaterea noului terorism care comite crime în masă, şi perspectiva înspăimântătoare că teroriştii ar putea intra în posesia armelor de distrugere în masă. Una dintre provocări pare abstractă, academică. Cealaltă explodează chiar sub ochii noştri.

În orice caz, Statele Unite şi-au gestionat relaţiile de mare putere cu China după Războiul Coreean şi vor continua să facă acest lucru, chiar dacă ne confruntăm cu terorismul şi fanatismul jihad-ului. Nu cred că creşterea importanţei geopolitice a Chinei reprezintă o ameninţare potenţială pentru America sau Europa. Dacă există vreo ameninţare, aceasta este generată de ideologia şi ambiţiile liderilor chinezi şi obişnuinţa regimurilor despotice de a-şi justifica modul represiv de conducere prin invocarea „ameninţărilor” externe. Dacă forţele liberaliste, care transformă în prezent China, nu sunt reprimate şi continuă să treacă, treptat, din mediul economic în cel politic, relaţiile chino-americane vor deveni probabil şi mai bune şi în nici un caz mai proaste. De aceea, în prezent sunt mai îngrijorat de posibilitatea reîntoarcerii Rusiei la autoritarism decât de perspectiva unui război cu China.

Dar să trecem la esenţa dezacordului nostru. Spui că Alianţa este prea importantă ca „existenţa sa să fie primejduită de o angajare prea ambiţioasă şi costisitoare în Orientul Mijlociu”. Prea importantă pentru ce? NATO există în prezent doar de dragul de a exista, sau pentru a-şi îndeplini misiunea sa fundamentală? Dacă Alianţa se confruntă în prezent cu provocări care au o asemenea prioritate încât fac imposibilă alocarea de mai multe resurse pentru stabilizarea Afganistanului, aş fi curios să aflu care sunt acestea. În absenţa unei misiuni reale de a combate ameninţări reale, NATO riscă să devină echivalentul instituţional al unei pături în plus, pentru siguranţa copiilor, dar care nu îndepărtează de fapt pericolele.

Şi încă un lucru. Contrar sugestiei tale, nu am spus că misiunea NATO în Afganistan ar trebui să fie aceea de a stabili un guvern democratic. Mai curând, aceasta este aceea de a sprijini guvernul central în pacificarea ţării, astfel încât aceasta să nu se dezintegreze prin haos şi să devină din nou un sanctuar pentru terorişti. Da, acest lucru va însemna probabil să acceptăm provocarea câtorva căpetenii războinice, o idee pentru care tu spui că prea puţine state europene dovedesc apetit. Şi totuşi acest lucru trebuie făcut dacă vrem să ne îndeplinim misiunea. Nu există nici un pericol de a depăşi vreo limită în acest caz: bogata Europă are, evident, ample resurse umane şi materiale necesare să sprijine guvernul unei ţări sărace şi rămase în urmă în vederea extinderii controlului în afara Kabul-ului şi, făcând acest lucru, să sprijine forţele americane pentru a distruge rămăşiţele talibane şi ale al-Qaida de-a lungul graniţei cu Pakistanul. Aceasta este o chestiune de voinţă şi nu de resurse.

În cele din urmă, sunt de acord cu tine că un nou proiect transatlantic care să urmărească modernizarea Orientului Mijlociu Extins va necesita o schimbare de atitudine atât în Statele Unite, cât şi în Europa. Dar europenii nu o pot obţine decât într-un singur fel. Dacă nu doresc ca Statele Unite să-i trateze ca pe nişte „parteneri de rang inferior”, atunci europenii trebuie să îşi asume responsabilităţile unui partener de rang înalt. Aceasta înseamnă să cheltuiască mai mult pentru apărare, să dezvolte noi capacităţi de înaltă tehnologie pentru desfăşurarea acţiunilor militare şi, probabil cel mai dificil, să aibă voinţa de a folosi forţa atunci când interesele comune de securitate o cer. Recunosc că toate acestea reprezintă paşi politici mari şi dificili. Mulţi dintre liderii europeni par să nu fie convinşi că ameninţările care îşi au originea în Orientul Mijlociu Extins justifică efortul unui răspuns. S-ar putea să aibă dreptate, dar ce s-a întâmplat în Madrid aduce, cu putere, argumente împotriva inacţiunii.

Al tău,

...La început ...

Will

Dragă Will,

Să lăsăm deoparte problema dacă gestionarea paşnică a relaţiilor dintre marile puteri şi evitarea unui conflict catastrofal între acestea va rămâne o provocare la fel de mare în acest secol pe cât a fost în secolul trecut. Aş dori doar să pot împărtăşi optimismul tău liberal privind sfârşitul rivalităţii dintre marile puteri. Ceea ce pun sub semnul întrebării este supoziţia crescândă în cadrul dezbaterilor privinda politica externă americană, conform căreia Orientul Mijlociu va deveni regiunea predominantă a conflictelor a acestui secol, şi nu faptul că ne confruntăm cu ameninţarea mortală şi trans-naţională a unui terorism de proporţii nemaiîntâlnite în istorie.

Este adevărat că această ameninţare trans-naţională îşi are originea în Orientul Mijlociu, dar ea a fost deja prezentă în societăţile europene de ceva vreme şi nu a putut fi abordată preponderent prin mijloace militare. Drept urmare, NATO va avea o utilitate limitată în această luptă. În ce-i priveşte, cei mai mulţi dintre europeni nu consideră însă că Alianţa va deveni irelevantă dacă nu se implică în Orientul Mijlociu. Pari să consideri un lucru sigur că dilemele şi problemel eeuropene tradiţionale nu vor mai reapărea niciodată, deşi, ca să fiu sincer, exprimi o oarecare îngrijorare faţă de evoluţiile din Rusia. Poate că acestea nu vor apare din nou, dar nu putem fi siguri de acest lucru. NATO nu este o „pătură în plus pentru siguranţa copiilor”, ci o politică de asigurări înţeleaptă. Anumite riscuri au o probabilitate mică de a se materializa şi de aceea par, în cuvintele tale, „academice”. Dar , în mod sigur, este atât prudent, cât şi raţional să ne asigurăm împotriva lor, atâta vreme cât primele de asigurare nu sunt prea mari.

În afara rolului structural pe care Alianţa l-a jucat în garantarea securităţii europene, ca rezultat al obiceiurilor care au prins rădăcini adânci în anii de cooperare militară, „noul” NATO este, din multe puncte de vedere, un furnizor de servicii de securitate. De asemenea, Alianţa este în măsură să ofere un rezervor de forţe pentru coaliţiile benevole. De aceea, NATO ar trebui, desigur, folosit dacă poate aduce o contribuţie utilă la rezolvarea sau gestionarea unor probleme specifice ale Orientului Mijlociu. Dar elaborarea unor planuri de rezervă pentru desfăşurarea unor eventuale misiuni militare delicate din punct de vedere politic – şi ne putem imagina cu uşurinţă scenarii ale unor crize care să implice state „prietene” ca Arabia Saudită şi/sau Pakistan - este un lucru. Pe când exagerarea importanţei Orientului Mijlociu Extins, astfel încât acesta să devină noul front principal al NATO şi raison d’etre pentru Alianţă, este cu totul alt lucru.

În cazul Afganistanului, pur şi simplu nimeni nu neagă faptul că nici un stat membru NATO, nici chiar Statele Unite, nu doreşte să aloce resursele umane şi materiale necesare pentru a termina ceea a fost început. Chemările bine intenţionate de a întreprinde acţiuni ambiţioase, care ignoră însă constrângerile politice şi viziunile strategice diferite, sunt sortite să sfârşească în frustrare şi iritare.

Oricum, cred că amândoi suntem de acord că în cadrul NATO şi, mai probabil, în cadrul altor aranjamente, este nevoie să realizăm cât mai rapid posibil un dialog transatlantic susţinut despre priorităţile strategice şi posibilele politici comune privind Orientul Mijlociu Extins.

Al tău,

...La început ...

Peter

Dragă Peter,

Nu vreau să spun că rivalitatea marilor puteri va lua sfârşit. Nu este imposibil ca o nouă forţă din familia pan-slavistă să preia puterea în Rusia, cel mai probabil mizând agresiv pe promisiunea că Moscova va absorbi părţi din fostul imperiu sovietic. Acesta este cel mai rău scenariu posibil, dar acum, când liberalismul pare a fi în retragere în Rusia, el nu poate fi în nici un caz exclus, aşa că este bine să păstrăm NATO ca o poliţă de asigurare.

Ceea ce poate produce confuzie este argumentul că astfel de pericole pur conjuncturale trebuie să aibă prioritate în faţa unor ameninţări evidente cu care ne confruntăm aici şi acum. NATO este o alianţă militară înfiinţată pentru a asigura protecţia membrilor săi împotriva agresiunilor armate şi a intimidării. Trei dintre statele membre ale Alianţei au fost atacate în prezent de o reţea teroristă globală, care îşi are rădăcinile în Orientul Mijlociu şi extremismul islamic. NATO ar trebui fie să dezvolte planurile, capacităţile şi voinţa necesară pentru a combate în mod eficient aceste ameninţări, fie să renunţe la pretenţia de fi rămas cel mai eficient pact de apărare colectivă.

Ideea că NATO ar putea deveni un fel de loc din care membrii săi să-şi procure mijloacele militare sau să formeze „coaliţii benevole” pare lipsită de realism, dată fiind absenţa unui consens politic asupra scopurilor pentru care aceste mijloace ar trebui folosite. Mai probabil, Alianţa va involua într-un forum sau, poate, într-un cadru predominant european de securitate prin integrare. În ambele cazuri, aceasta va conduce la sfârşitul Alianţei aşa cum era cunoscută până în prezent: – un parteneriat americano-european puternic, bazat pe misiuni clare şi lipsite de ambiguitate, care a asigurat succesul strategiei Occidentului în perioada războiului rece şi al dramaticei extinderi a democraţiei liberale.

Suntem de acord că terorismul nu poate fi înfrânt numai prin mijloace militare. Dar anumite misiuni, cum ar fi interzicerea accesului teroriştilor în sanctuarele oferite de statele cu regimuri ostile, detectarea şi distrugerea celulelor teroriste oriunde acestea ar complota pentru a ne face rău, menţinerea păcii şi construirea naţiunilor în Kosovo, Afganistan şi Irak, precum şi interzicerea transportului materialelor nucleare şi a altor materiale periculoase, implică în mod necesar forţa militară. Afganistanul reprezintă cu adevărat un test crucial. Spui că nici Statele Unite şi nici statele europene membre ale Alianţei nu doresc să mai aloce resurse pentru a duce la bun sfârşit ceea ce a fost început. Ar trebui atunci să ne retragem şi să sperăm că va fi mai bine? Are deci Osama bin Laden dreptate în privinţa indeciziei Occidentului democratic?

Temerile reciproce dintre europeni şi americani, despre care s-a vorbit cel mai puţin, pândesc ascunse chiar în spatele dezbaterilor trans-atlantice curente privind terorismul şi transformarea Irakului şi a Orientului Mijlociu. Europenii se tem că America îi va târî în lupte inutile, iar americanii se tem că europenii nu vor avea dorinţa să participe nici la luptele cu adevărat necesare. Sunt de acord cu tine că avem nevoie urgent de un dialog trans-atlantic deschis pentru a elimina aceste temeri şi a formula un răspuns comun la noile pericolele cu care ne confruntăm.

Al tău,

...La început ...

Will

Dragă Will,

Ai menţionat corect că temerile pândesc ascunse chiar în spatele dezbaterilor trans-atlantice. Se pare că ele sunt manifestarea curentă a ceea ce în mediul academic este definit drept „dilema de securitate a alianţelor”. Pe de o parte, statele care aparţin unei alianţe se tem că ceilalţi aliaţi le-ar putea abandona atunci când ele ar avea nevoie de ajutor. Pe de altă parte, aceleaşi state se tem să nu cadă în capcana participării în conflicte pe care nu le consideră a fi în propriul lor interes. Iar războiul din Irak a răscolit, într-o oarecare măsură, această teamă în Europa şi a creat serioase îndoieli asupra corectitudinii gândirii strategice a administraţiei americane şi a priorităţilor sale, într-un moment în care terorismul islamic global reprezintă, fără nici o îndoială, principalul pericol evident şi iminent.

Trebuie s-o spun din nou, nu cred că „vechiul” NATO, bazat pe o singură misiune prioritară focalizată clar din punct de vedere geografic, ar mai putea fi readus în actualitate. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, este adevărat că NATO a invocat Articolul 5 al Tratatului Nord Atlantic, dar nici un stat membru nu a interpretat acest lucru drept o obligaţie de a oferi sprijin militar în mod necondiţionat. Mai mult chiar, după cum îţi aminteşti, Washingtonul a preferat, în mod evident, să construiască o coaliţie benevolă pentru desfăşurarea războiul său împotriva terorii, decât să rişte să fie obstrucţionat de procesul decizional din cadrul Alianţei.

Nu am susţinut şi nu susţin o retragere a NATO din Afganistan. Cu toate acestea nu înţeleg cum poate fi depăşită nepotrivirea dintre retorica avântată şi politicile concrete urmărite în prezent. Şi nu am reuşit până acum să găsesc vreo dovadă în sprijinul faptului că stabilizarea Afganistanului reprezintă o prioritate de vârf pentru Washington. Drept urmare, aş fi mai curând precaut în ce priveşte măsura în care implicăm credibilitatea şi prestigiul NATO în această operaţie. Cu mai mult de un deceniu în urmă, în statele Unite, ONU era puternic (şi în mod eronat) criticată şi considerată responsabilă pentru eşecul intervenţiei comunităţii internaţionale în Somalia. Acest lucru a contribuit la erodarea în continuare a sprijinului pentru ONU în Statele Unite. Pentru binele NATO şi al relaţiei trans-atlantice sper că Alianţa este capabilă să evite o soartă similară în Afganistan.

Al tău,

...La început ...

Peter